Obsesia 60: Sindromul lui Ulise

vintAstăzi sunt tristă. Simt tristeţea emigrantului, a celui care pleacă singur în lume, căutând nici el nu ştie exact ce, poate pe sine însuşi, poate împlinirea propriului destin, dar simte că îl spulberă din urmă un vânt sălbatic, îl poartă ca pe o frunză ce s-a desprins din copacul ce l-a hrănit şi l-a ţinut în inima lui toată viaţa. Paşii mă poartă în fiecare zi pe acest pământ care m-a adoptat, dar mergând pe el nu simt că din tălpi îmi cresc rădăcini adânci, care merg să se înfigă în mijlocul lui, ci continui să mă simt ca o frunză purtată de vânt, plutind pe deasupra, niciodată înăuntru, niciodată aparțind acestor locuri de o frumuseţe impresionantă. Colţul acesta de nord e un paradis verde, între mare, munţi şi coline. Este un loc admirat şi puternic. Visez în fiecare zi la câmpie, la praful care se ridică pe înserat, când nu plouă. la norii roşii, care nu aduc ploaia, la soarele care arde şi pârjoleşte totul înaintea lui în verile secetoase.

În urmă cu trei ani mergeam ca voluntară la un albergue pentru persoane fără casă, pentru emigranţi, pentru oameni care nu au nimic în afară de ei înşişi, oameni care dorm pe strazi, dacă nu li se oferă, din când în când, un adăpost. Încercam să vorbesc din când în când cu ei. La un moment dat s-a apropiat de mine un bărbat din Senegal. Îl întreb de când nu şi-a văzut familia. Ridică din umeri, cu o tristeţe greu disimulată şi îmi spune că de cinci ani. Mi se taie respiraţia. “Și nu ţi-e dor de ei?”, întreb. “Ba da”, îmi răspunde, “dar mă prefac că nu-mi e”. Privirile ni s-au întâlnit şi amândoi am înţeles: despărţirea, dorul, suferinţa, regretul, imposibilitatea întoarcerii, cel puţin până când nu va fi trecut mult timp, cuvintele nespuse şi sentimentele ignorate.

Am înţeles atunci că acesta este şi destinul meu. Să tânjesc în permanenţă după cei pe care i-am lăsat în ţară, după casa în care am crescut, după pământul din care îmi trăgeam, fără să ştiu, puterea. Și de atunci, când se întâmplă să mă întrebe cineva “şi nu ţi-e dor de ai tăi?”, răspund ,,ba da, dar mă prefac că nu-mi e.”

scrisoriDin nou, pe seara, am plecat să colindăm străzile. Străzile astea înguste, mărginite de construcţii înalte, de cetate medievală. Balcoane cu flori. Haine colorate în balcoane. Fetiţa mea alerga în întâmpinarea ploii. O întorc din drum. Cu ea, sunt mereu veselă, dar mă întreb dacă totuşi nu simte, atunci când se întâmplă să fiu tristă, că dincolo de veselia mea se afla polul opus, tristeţea.

Aş vrea pentru copilul meu o mamă veselă, dar în mine bucuria şi tristeţea se împletesc continuu. Sunt bucuroasă pentru familia mea frumoasă de aici, sunt tristă pentru cei pe care îi văd doar o dată pe an, cei din sângele şi viaţa cărora m-am format, cei care acum trăiesc în lipsa mea. Sentimentul acesta, că cineva iubit trăieşte departe, în lipsa ta, e starea cea mai chinuitoare cu care m-am confruntat de când am plecat din ţară. Să ştii că ai, acolo departe, o familie care trăieşte fără tine şi tu fără ea, căreia nu-i poţi vedea viaţa de zi cu zi, pe care nu o poţi ajuta atunci când suferă, o familie care înaintează în vârstă şi tu nu eşti acolo ca să o linişteşti, să o consolezi, să îi fii sprijin. Nu, pentru că tu eşti departe şi nu le spui că suferi. Le spui mereu că eşti bine, că eşti fericită, pentru că doar astfel sacrificiul lor de a renunţa la tine, de a te ajuta să pleci, are un sens, doar astfel ştii că îi poţi consola într-un fel: prin fericirea pe care ar trebui să o simţi tu, fiica rătăcitoare.

Nopţile de imediat după plecarea din ţară, când mă aşezam pe pat, să adorm,  între starea de veghe şi somn, auzeam răsunându-mi în minte vocile mamei şi ale tatălui, strigându-mă. Un singur strigăt care mi se înfigea în piept ca un cuţit. Mă sufocă de durere şi de plâns.

Nu ştiu cum trăiesc alţi emigranţi care pleacă singuri în lume. Cred că dacă ai familia cu tine poţi să suporţi orice, dar a fi departe de ai tăi, şi singur într-o lume străină, te poate duce la psihiatru. Acesta este sindromul lui Ulise. Mi-a căzut în mână, în timpul şcolii, o broşură despre chestia asta. Am zis să văd ce e. Am deschis-o şi, citind, mi-am citit viaţa din ultimii ani şi restul vieţii mele. Am două familii, în două lumi diferite, două vieţi, în suflet şi în minte. Am un scop care mă ajută să rezist: acela de a-mi împlini destinul, pentru că eu cred că nimic nu e întâmplător sub soare, că totul se întâmplă cu un scop, că facem parte dintr-un plan mare, al cărui ansamblu nu îl putem vedea, pe care doar îl intuim.

Și merg mai departe repetând în fiecare zi o mantră inventată de mine: ,,nu există trecut, nu există viitor, există doar nemărginitul prezent.”

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :