Obsesia 6: Cuvintele

Cred că-mi plac uneori cuvintele mai mult decât femeile…

Dacă vreau să exagerez… fiindcă oricum exagerăm în scris, nu-i așa? E o logică anume a gândurilor care se aştern pe hârtie, de fapt nu vorbeşti cu nimeni, pur şi simplu îţi place să-ţi vezi gândurile într-o anumită formă, vai, ce bine am spus-o şi pe asta, aşa cum spune o fetişcană colegei sale de bancă, vai, tu, ce rochie frumoasă ţi-ai cumpărat. Dar ştii foarte bine că după ce închizi fereastra asta, altfel te mişti prin viaţă şi că de cele mai multe ori faci ce te îndeamnă momentul, de şi mai multe ori spui întotdeauna total opusul a ce gândeşti ca să nu răneşti interlocutorul, rar găseşti oameni care acceptă un adevăr brutal, necizelat.

Asta e, ne învârtim într-o cloacă a cuvintelor care ascund, care incită, care atrag, sau resping, sau care ne revoltă și îndepărtează. Poţi cuceri cu ele, sau poţi să-ţi arunci lehamitea într-o exprimare paradoxală, ce vrei de fapt?

Eu m-am săturat de cuvinte. Am îmbătrânit printre ele, încât în loc de riduri mi-au crescut cuvinte sub piele. Pot crea acum orice din vorbe, le pot modela sau mânui în ce direcţie vreau şi nu mai văd demult o oază de linişte în construcțiile astea. E ca și cum ai vrea să costruiești piramide din plastilină.

Vorbesc doar ca să mă aud vorbind, e doar un exerciţiu ca să nu-mi pierd îndemânarea. Nevoia de comunicare, de raportare la celălalt, până îl descoperi la fel de găunos ca şi tine, până când vin faptele peste el şi vezi că nu le face faţă, întocmai ca şi tine.

Hai să ne jucăm totuşi, de-a bau bau, de-a țaca-paca şi de-a baba-oarba…

Azi o să-mi iau undița şi-o să merg la primul pescuit pe acest an.

Pentru că azi mi-am adus aminte că sunt supărat pe tine. Sunt supărat de anul trecut sau din 2005, și din 2007, și de fiecare dată când mă voi gândi la tine voi fi supărat. Pentru toată viața mea. M-ai lovit prea tare, aprigă mai eşti. Nu credeam c-o să mi se spargă sufletul în atâtea amintiri netrebnice, a fost o clipă când te-am văzut la fel ca celelalte, alea care au trecut ca nişte meteori, nelăsând nici o urmă. Mi-era teamă atunci, în 2005, sau în 2007 c-o să dispari şi tu, și-așa a fost, ai dispărut de două ori, și de două ori te-ai întors, și-acum cred că pentru totdeauna. Și de-aia sunt supărat, trist și amar ca un sac de pelin, sunt supărat că nu se mai poate lipi nimic, niciodată, că degeaba îmi spui că ţi-e dor de mine – nu, nu-mi mai spui – dar a fost o vreme când îmi spuneai des că ți-e dor, că ți-e foarte dor, după ce mă judecai aşa de aspru şi mă făceai să-mi scrâşnesc toate măselele, și să te urăsc, și să te doresc în același timp, și n-aveam nevoie de asta.

Tocmai tu… dintre toţi oamenii, tocmai tu.

Ei bine, o să te pedepsesc și-o să te fac să dispari scriindu-ţi numele greşit în memoria mea. O să devii comună, o să mi te închipui urâtă și proastă. Sunt puternic şi-o să te ucid în mine aşa cum mi-am ucis visele tinereţii. Era atâta învolburare, atâta ură, de ce? Nu mai țin minte, a trecut prea mult timp și am uitat. Te-am uitat.

Știai c-o să te ucid, nu-i așa? Undeva în amintirile mele, undeva între absențele tale prelungite, imediat după fugile tale de mine, acolo, când erai atât de aproape de mine, doar să întind mâna, și totuși atât de departe, înghițită de ferestrele tale false deschise spre lume, știai că nu vei putea rămâne în semnele mele de alianță, că nu vei înghiți nici tu pulberea sufletului meu. Eram praf și tu erai așa de tânără și dansai în pași amețitori și trăiai totul cu o intensitate atât de imensă că puteam ghici că dacă ți-aș fi sărutat tâmplele buzele mele ar fi luat foc, cu toate astea n-am făcut-o, n-am făcut-o, de ce mă arde acum mai mult regretul ăsta, Maia? Te-am uitat dar sunt nopți când, deși nu mai știu de ce-mi lipsești, fiindcă am fost de mii de ori fericit după plecarea ta, acele mărunte fericiri nu-mi acoperă golul ăsta dintre coaste. Toate cad într-un vid, într-un hău negru, umed și rece, și râd și-mi trăiesc viața, și iubesc femeile ca și cum aș vrea să răzbun plecările tale, și mai ales venirile, fericiri mărunte, auzi? Un echilibru meschin de nopți de dragoste care mă lasă mai gol, mai trist, mai bătrân.  

Noapte bună, Maia… Nu mă iubi….

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. pista spune:

    da,fara proprietatea cuvintelor sintem goi,adevarul raneste,pe cind ar trebui sa vindece

Comentează :