Obsesia 59: Neastâmpăr

par1De el mă feresc. Știu că într-o zi o să mă lovească, rău de tot, aşa cum a mai făcut-o o dată, demult. El nu ştie să iubească. Nu l-a învăţat nimeni. Eu doar mă aflam în calea lui când şi-a înfipt degetele în părul meu şi m-a târât pe duşumea.

„Cu pletele astea negre o să mătur azi podeaua”. Era gelos pe faptul că-mi atârna mai greu coama decât a lui, fiindcă târându-mă pe podeaua lucioasă, alunecoasă, opuneam rezistenta şi el se scutură mai tare din orgolii. Îngenunchează! Hai, trădătoareo, îngenunchează! Şi simţeam cum pocnesc firele de păr în afară pielii capului meu.

Atunci n-am plâns, ci mult mai târziu. De ciudă că aş fi putut fi altceva, dacă nu m-aş fi îndrăgostit iremediabil de cineva atât de crud.

Durerea degetelor… când vrei să atingi şi nu poţi, când ghearele îţi sunt încarcerate în pumnii moi, şi strângi şi strângi şi dinţii nu te mai ajuta să şuieri printre ei despre libertate. Oare cum o fi? De-acolo de unde eşti, cerul e altfel azi? Da, dar ne-am promis să ne continuăm şi să ne completăm, nu şi să ne răspundem. Nici eu n-am nevoie de răspunsuri, pentru că nu mai am întrebări. Doar o cumplită singurătate îmi curge alene prin vene, ca un rău molcom de vară, şi dacă mă las străbătută de mâini străine, care mă cutreiera şi care mă răsucesc în toate felurile, închid doar ochii şi aud: eşti firavă, Maia! Doar aparent ca un fir de iarbă. Ce firavă eşti, Maia! Ai pleoape străvezii, doar în dimineţile ploioase, Maia!

Tu, cel de care mă tem atât, hai vino şi smulge-mă din pământul făgăduinţei şi aruncă-mă în neantul uitării. De uitare nu mi-e teamă. Totuşi, te-aş fi putut iubi, pricepi? Mai e vreo cale de întors? Cândva mi-erai popas… acum aştept să mă loveşti aşa cum şi tu aştepţi să te trădez.

umbre de evantaiCând îmi retrag apele mă regăsesc. Și mult timp nu mai vreau să ies din matca gândurilor. Le adun, nu le mai dau nimănui. Mult timp de aici înainte voi şterge toate urmele devenirii mele în favoarea redevenirii. Un complex de vulnerabilităţi şi forţe, mănunchi adunate într-un om.

De mult nu mă mai privesc ca şi cum eu aş fi, ca şi cum eu aş trăi. O duc mai departe pe fata asta, încă necunoscută mie, dar o iubesc, şi fiindcă o iubesc, îi dau drumul în lume, îi cer să fie liberă pentru mine, îi cer să râdă şi să plângă în aceeaşi secundă, dacă se poate, şi când cade aiurea, o aduc înapoi, o mângâi, o curăţ de răul lumii, o alin, o iau în braţe, îi şoptesc, îi cânt, o vindec. Și uneori îi mângâi părul, cu celelalte braţe, brațele sufletului: copil, copil netrebnic, iar nu m-ai ascultat.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :