Obsesia 58: Bărbatul cu țigara

rainRămâne tentaţia totuşi. Mereu rămâne un rest de nostalgie pe lângă tot ce s-a trăit. Un alt fel de a fi, o altă dorinţă care duce mereu în acelaşi loc lugubru al gândurilor sumar îmbrăcate. Eu nu vreau să ştiu cum lumina îţi cade pe chip, fiindcă te dezgoleşte. De întuneric să-ţi fie teamă, de apropiere să te înspăimânţi, de mirosuri dulcege, de greutatea trupului pe care-l doreşti, de conştiinţa ta să-ţi fie teamă, că nu vei mai putea trăi după aceea, că cică gândurile mârşave se întorc de unde au plecat, de vară să fugi, de ploaie să-mi vii și-n brațe să mi te arunci… ce început frumos pentru orice poveste de iubire. Măcar începuturile să fie frumoase.

Uneori merg mult pe jos, vreau să-mi obosesc trupul în timp ce gândurile se aşază. Lumea trece. Mi-e bine printre străini care n-au nici o legătură cu toate astea, cu poveştile mele nerostite, închise în carapace. Cu nopţile mele de amor netrăite. Nu am nici timp, nici spaţiu să-ţi spun cât mă doare depărtarea asta, ruperea de cei dragi, încă mă mai gândesc la tine. Încă dacă îţi pronunţ numele, ca o rugăciune, simt fluturii în stomac ori ceva ce seamănă a gâdilătură. Eşti acolo, mereu viu, printre emoții șovăitoare. Doar câţiva oameni din viaţa mea îmi mai dau starea asta plăcută de linişte interioară. Cu tine e altceva. Tu nu vii niciodată când te chem…

A nimănui nu sunt.

Doar a temerilor voastre şi a măruntelor minciuni pe care le spuneţi cu ochii. Urzeala caierului greu, vălătuc cu vălătuc, fir cu fir, geană peste geană. Vă descompun firele şi nici măcar nu am ce face cu ele. V-am răpit deja viitoarele tristeţi, o să le trăiesc înainte de voi, în timp ce pe străduțele pietruite trec străini ce nu vor şti niciodată că au lăsat în urmă o femeie care știe să le citească gândurile și – după mers – viitorul.

rain-and-loveO dată, într-o plimbare de-asta nocturnă, am ales un străin de pe stradă. N-am simțit nevoia să-i ştiu numele. Aveam nevoie doar de corpul lui, un trunchi de mascul dezinvolt. Stătea stingher într-o staţie. Ploua. M-am oprit să-i cer un foc şi la lumina jarului i-am privit ochii cum mă sorbeau. “E frig”, am zis şi-aşa era. Frig. “Da, e frig”, mi-a răspuns.

Și m-am lipit fără cuvinte de jacheta lui. M-a acoperit tot fără cuvinte, ca și cum mă cunoștea de-o viață, deși atunci mă văzuse și el pentru prima oară. O fi zis că sunt nebună, nu știu. Dar mi-a mângâiat părul jilav, obrazul rece, mi-a dat şuviţele la o parte. De unde știa oare că asta îmi făcea bine? Asta e partea ciudată cu străinii, te surprind plăcut de fiecare dată. A fost una din clipele acelea care rămân întipărite undeva, în memoria ta selectivă, acolo unde te duci mereu când ți-e greu, acolo unde ai foarte puține momente stranii și frumoase, din care să te hrănești. Sunt sigură că niciunul nu dorea nimic atunci când a ieșit din casă pentru o simplă plimbare în ploaie, doar puţină căldură sau aer. Și totul a început de la jarul ăla şi tot aşa s-a și oprit.

Dar atunci n-a mai existat nimeni în mine, nici o amintire în afara acelei clipe prelungi. Era toamnă târzie, erau ploi peste lume revărsate, era singurătate în aer, era deziluzie, iar acea întâlnire a fost chimie pură și s-a transformat în apropiere. Și apoi iar în depărtare. Dar mai întâi a fost apropiere.

Bărbatul mi-a ridicat bărbia şi bărbia îmi tremura de frig. Sau de emoţie. Sau de dorință. Nu mai știu. S-a întâmplat demult, sunt obosită și chiar nu mai știu. Dar eram recunoscătoare că m-a lăsat să mă apropii și că m-a primit la pieptul lui care s-a deschis așa de brusc în faţa mea, într-o noapte amară când chiar nu căutam nimic, doar să dau cu piciorul în pietricele. Apoi am luat-o pe jos, mergând alături, ca două umbre tăcute, fiecare cu singurătatea lui, cu melancolia trăirilor mai vechi. Țipau în noi doar rănile altora. În noaptea aceea a urcat la mine și am ştiut cum să i le mângâi, trădând în atingerile astea amintirile altora, a ta, sau a celorlalţi pe care i-am iubit și ne-au trădat, dar niciodată aşa, de parcă simțurile s-ar fi dezlănțuit din ploaie, niciodată atât de smulse din întuneric și de rupte de realitate.

2Trupurile noastre erau reci, pătrunse până la piele de picăturile vitrege de ploaie și e ciudat cum niciunul dintre noi n-a simţit nevoia decât să atingă, să vindece, şi să nu pună nici o întrebare, să nu aştepte nici un răspuns. Într-adevăr, la ce?

Fereastra era deschisă, gratiile tot acolo, un miros proaspăt, jilav, venea de afară, în timp ce noi încercam să ne încălzim. Amantul meu fără nume avea mâini frumoase, e vital asta când ai o aventură, şi buze aspre, care-mi zgâriau pielea, mici pişcături erotice care mă făceau să vibrez. Undeva în interiorul meu m-a cotropit o luciditate amară, în timp ce ochii lui nu-mi părăseau chipul și nici reacțiile, îi era și puțin teamă să nu-mi facă rău ca şi când… nu ştiu… sunt obosită acum… Oare cum îl chema?

Atunci n-am simţit nevoia să-i ştiu numele. I-am spus mult timp bărbatul cu ţigara şi așa l-am păstrat în memorie. Bărbatul cu ţigara.

L-aş chema acum dacă aş şti de unde să-l iau. L-aş chema şi i-aş spune: uite, vezi? Jarul ăsta mi-a amintit de tine şi el m-ar auzi poate. La cât de ciudat a fost totul atunci, mira-m-aș să nu-mi audă acum gândurile. “E frig”, i-aş spune. “Da, e foarte frig”, mi-ar răspunde…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *