Obsesia 57: Femeie singură-n noapte

10698538_747311518695416_2985727612550535100_nÎn noaptea asta râul de sub ferestrele casei curge vijelios. Sub lumina reflectoarelor pare nu doar apă, ci un animal furios, deranjat de ploi, forţat să crească peste măsură şi nevoit să alerge spre mare, împins de propria lui forţa. Sunt cinci ani de când locuim aici. În fiecare noapte mă aşez lângă fereastră, în sofa, şi mă uit cum curge. Ascult. Sunetul apei mă calmează. Are un efect hipnotic. Dacă închid ochii şi rămân nemişcată câteva minute, am impresia că îmi spală mintea. Îmi ia cu el gândurile şi mă lasă liberă, iar când mă simt liberă în mintea mea, sunt fericită. O fericire neatinsă de timp. Îmi dau seama că pe măsură ce trec anii, fac bilanţuri de fericiri şi nefericiri. De împliniri şi neîmpliniri. De eforturi şi de rezultate. Le fac pentru că, de când am început să simt timpul în carnea mea, sau mai degrabă în minte, am nevoie să ştiu că ceea ce fac merită făcut, că nu mă mai pierd în lupte sterile. Am nevoie să simt că deşi nu voi lăsa pământului, în urma mea, o operă nepieritoare, voi lăsa totuşi ceva care să merite să fie înscris în marea carte a vieţii: mai multe fapte bune decât rele, un copil crescut cu dragoste şi capabil să înfrunte lumea singur, care să privească lumea cu ochii iubirii, o relaţie construită de la zero, cu efort constant, o autoșlefuire a mea, ca om. Vine un timp în care toţi ne întrebam “ce am făcut eu până acum, cu viaţa mea, în viaţa mea, care să conteze cu adevărat? Ce am făcut până acum care să conteze nu doar pentru mine, ci şi pentru ceilalţi? Ce am dat lumii în care am crescut?” Îmi amintesc exact noaptea în care mi-am pus pentru prima oară întrebările astea. Eram în bucureşti, în Rahova. Eram singură acasă şi nu reuşeam să adorm. Băusem vinul, fumasem ţigările şi mă zvârcoleam în pat pradă a o mie de gânduri. Din gând în gând, pe la miezul nopţii ajung şi la întrebări. N-a fost nici o surpriză când mi-am răspuns la fiecare dintre ele “nimic”. Momentul zero al vieţii, când ai deja un trecut şi uitându-te la el îţi spui “nimic din tot ce am făcut până acum nu contează. nici pentru mine, nici pentru alţii”.

Gândurile îmi zboară către Bucureşti, către prietenii de acolo, trecuţi şi prezenţi. Retrăiesc ca un film mut scene din acea viaţă boemă, de libertate, de je m`en fiche, de femeie care se simţea frumoasă, independentă, care-şi avea prietenii şi familia aproape. Retrăiesc seri de discuţii, de filme, altele de plâns după câte o iubire încăpăţânată. Dacă aş fi ştiut atunci câte ştiu acum… Dacă aş fi avut atunci echilibrul pe care îl am azi. Dar tot ceea ce am aflat de atunci până astăzi, tot acest echilibru mi le-am căpătat trăind aşa cum am trăit şi suferind aşa cum am suferit. În final, poate că nimic nu e cu adevărat inutil. Poate suntem ca nuferii, care-şi au rădăcinile în noroi, şi florile lor frumoase la suprafaţa apei.

Din când în când, fetiţa mea se trezeşte şi mă cheamă la datorie.

Rain_BeautifulA trecut de miezul nopţii. Ploua şi plouă şi plouă şi plouă. Se anunţă ploi pentru toată săptămâna. Mi-e dor de soare şi de lumină cu toată fiinţa mea. Mi-e dor de câmpie. Mi-e dor de râul din faţa casei în care am crescut. Mi-e dor de ceva căruia nu îi găsesc un nume… şi nici nu vreau să îi găsesc. Lucrurile cărora le punem nume îşi pierd, cel puţin în ochii noştri, parte din atributele lor reale. Dacă te uiţi la o masă şi spui “e o masă”, asta e tot, nu mai rămâne nimic din ea. Dar dacă te uiţi la acelaşi lucru şi încerci să nu îi pui un nume, ci doar priveşti, şi fără să spui îmi place, nu îmi place, e rotund, pătrat, se numeşte aşa, dacă doar te uiţi la acel lucru şi îţi goleşti mintea de alte gânduri, ai o senzaţie ciudată, ca şi când acel lucru, deşi neînsufleţit, vibrează de o viaţă a lui, misterioasă.

Ah. trebuie să dorm. nu vreau, dar e nevoie. Îmi iau în gând la revedere de la râu şi mă duc să fumez o ţigară. Apoi la somn. Și mâine, care deja e azi, la trezire.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :