Obsesia 56: Magie noire

photo_34A fost o zi pe care pot să o calific de oarecare. Și îmi pare rău când trebuie să pun “oarecare” pe fruntea uneia dintre zilele mele.

Ies din casă. Străzile, în urmă cu câteva zile luate cu asalt, s-au golit de tot ce le făcea să vibreze. Piaţa în care merg ca să mă adăpostesc de ploi am simţit-o pustie, dar impregnată de multe prezențe de altădată. Cele de acum o săptămână. Cele de acum o lună. De acum un an. De acum o sută de ani. Erau acolo, fără să se vadă.

M-am lăsat pe o bancă, pentru un minut de odihnă. Îmi dau seama că rareori sunt cu adevărat obosită fizic. Oboselile mele sunt mai mult mentale. Mintea mea nu se opreşte din a gândi: mamă, tată, soră-mea, fiică-mea, soţul meu, prietenele mele, şcoala mea, ce fac mai departe?, ajung la vară în ţară?, de ce se întâmplă asta?, de ce nu se întâmplă? cum să fac?, ce să fac?, la ce oră mă duc?, la ce oră trebuie să fiu acasă ca să fac de mâncare? Și tot așa, la nesfârşit. Ca şi când, după ce ai mâncat, ai continua să mesteci. Dacă ai vedea că i se întâmplă cuiva asta, ţi s-ar părea culmea absurdului. Te-ai întreba cum de nu îşi dă seama. Cum de nu oboseşte. La fel se întâmplă cu mintea şi gândurile. După ce te-ai gândit la o problemă, la cineva sau ceva, când ai epuizat ideea şi ai ajuns la o concluzie, ar trebui să poţi să opreşti mintea din a gândi. Ce uşurare, să nu mai fii prada gândurilor! Ce simplu pare, să spui da, acum am terminat de gândit, mintea să stea şi ea liniştită, să ne odihnim împreună. Dar cum încerci să pui în practică, se schimba datele problemei. Mintea s-a obişnuit atât de mult să producă tot felul de gânduri încât nu se mai poate opri. Nu singură. Nu fără un ajutor substanţial şi de durată. Și continuă să fabrice gânduri, să compună sau să recompună scenarii, să îţi aducă înainte obsesii.

furGânduri care se repetă. Gunoi mental. Da. Sună dur, dar cred că tot ce deja s-a gândit o dată, de două ori, de trei ori, fără să ajungi la nici un rezultat, tot ce apare sub formă de obsesii, de gânduri repetitive, de gânduri care apar şi dispar fără să ştii când şi de ce au apărut, toate aceste gânduri necontrolate, care apar din senin, sunt gunoi mental.

Mă ridic de pe bancă. Vreau să plec, dar începe ploaia. Paralizantă şi asfixiantă, în același timp. De data aceasta, cu piatră. Plouă fără întrerupere de o lună. Mă uit în fiecare zi la cer şi nu-l mai văd albastru, acolo departe, văd doar gri, plumb, nori care vin, nori care se îndepărtează, nori din care cad ploile astea fără sfârşit, şi nu de puţine ori piatră. Câteodată ajung să mă simt prizoniera norilor. Îmi imaginez că sunt înconjurată de nori din toate părţile şi nu pot să respir. Îmi imaginez că iau un cuţit şi fac găuri cu el în nori. Prin ele începe să curgă aer şi respir.

Mă îndrept spre casă. Mă aşteaptă aceleaşi lucruri de făcut. Viaţa de adult nu este deloc fabuloasă.

Merg, cu capul în jos, mă protejez de ploaie. Am în mână o pâine şi o pungă de portocale. În rucsac, ţigări. În minte, în sfârșit nimic. În suflet, ceva ce seamănă cu resemnarea. Da, am o zi proastă. Una din acelea în care te trezeşti şi te simţi obosit că trăieşti. Total diferită de cele în care te trezeşti şi începi să cânţi și să te minunezi că exişti. Nu e cazul să fac o comparaţie între care sunt mai multe din care. Ideea e să fiu conştientă şi să mă uit puţin la mine cum s-ar uita cineva din afară. Cineva străin mie. Ce ar vedea?

Ajung la lift. Coboară vecina de la patru, o doamnă septuagenară care, de fiecare dată când mă prinde, îmi spune cât de fericită a fost ea toată viaţa ei, cât de fericită este încă şi cum trebuie să fii fericit în fiecare clipă pentru că viaţa trece. Tot ceea ce spune, spune zâmbind. Miroase puternic a parfum. Merge, elegant îmbrăcată, la o înmormântare. Pentru că toţi ajungem acolo, ştii, şi pe toţi trebuie să ne însoţească cineva. Tot zâmbind îmi spun asta. Aprob că da, da, aveţi dreptate, doña Maria Luisa, ce vitalitate aveţi şi cum ştiţi să gândiţi pozitiv! Mie să nu-mi vorbeşti cu “dumneata”, zice ea, că mă faci să mă simt bătrână. Nu nu, nu asta era intenţia, era doar ideea că în ţara mea obiceiul este… uy, trebuie să fug, mă aşteaptă soţul în ploaie.

Urc în lift şi parfumul ei rămâne acolo. Ceva gen “magie noire”. Mă uit în oglindă. Ridic din umeri. Cine sunt eu, în spatele măştii? Aş vrea să am vitalitatea vecinei mele, dar să continuu totuşi să rămân eu, să nu mă simt fericită în fiecare zi. Ar fi prea mult.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *