Obsesia 55: Inocența

10968369_413860365456870_4862142387498868115_nȘi a mai fost o zi. Cu lumina gri, cer lăptos, rafale de ploaie. Până acum, de puţine ori am văzut ploi însoţite de vânt. Dar am ieşit din casă, după amiază, şi forţa vântului şi a ploii m-au izbit puternic de cum am pus piciorul în stradă, clătinându-mă. Mergi şi fiecare pas e o provocare. Sau un chin. Dar mergi, pentru că rutina zilnică include o plimbare şi pentru că, am văzut, nu rezist să stau o zi întreagă fără să ies din casă. Dacă totuşi se întâmplă să nu ies, mi se pare că pierd capacitatea de a ţese idei, de a lega gândurile între ele, ca şi cum aş respira într-o atmosferă rarefiată. Aşa încât ies şi las ca exteriorul – cerul, ploaia, pământul pe care păşesc, oamenii, păsările, copacii, plantele – să acţioneze asupra mea. Poate să pară o glumă, dar chiar simt că “afară”, cu tot ce înseamnă el, acţionează asupra minţii mele deschizând-o şi întărind-o.

E ultima zi de carnaval. Văd iepuri uriaşi care aleargă prin ploaie, călugări care-şi plimbă mătăniile în timp ce beau o bere, faraoni cărora li se scurge machiajul, bărbaţi deghizaţi în femei şi femei deghizate în bărbaţi. Un bărbat îmbrăcat în femeie mă face să râd, o femeie cu barbă îmi produce repulsie.

Piaţa prin care trec zilnic şi de multe ori o văd pustie, astăzi e încărcată de oameni, de fanfare, de mascote şi confetti. Mă uit de la o oarecare distanţă. Las privirea să alunece şi să întrebe. Eu nu m-am deghizat. Mi-am tras gluga pe faţă şi mă consider invizibilă. La carnaval, dacă nu te deghizezi, nu exişti.

Din când în când, privirea totuşi mi se întrepătrunde cu alte priviri. De adulţi şi de copii. Câteodată îmi vine să plâng când, uitându-mă în ochii unui copil, pot, nu doar să văd, ci chiar să simt inocența lui. Ceva ce toţi avem, când ne naştem, ceva care se pierde nu ştiu exact când. Ceva fără de care viaţa nu merită trăită. Mă întreb dacă e adevărat ceea ce cred, că totuşi mulţi dintre noi păstrează, deşi foarte adânc îngropată, sub mii de straturi de alte trăiri, stări şi sentimente, o parte din inocenţa cu care venim pe pământ. Și dacă totuşi există, se mai poate ajunge din când în când la ea? Și dacă se poate, cum? Sau când? Singuri sau însoţiţi? În rugăciune? În iubirea faţă de un copil, de părinţi, de prieteni? Ori atunci când te uiţi la un cer plin de stele şi simţi un fior? Sau când, privind lumina primăverii, ţi se pare că dincolo de acea lumină vezi o alta, care pare s-o fi născut-o pe prima?

Drumul mi se încrucişează cu cel al unui câine alb şi murdar. Se uită la mine cu limba scoasă şi cu o ureche ridicată. Îmi vine un gând, şi anume că animalele au inocență intactă. O altfel de inocență, la un alt nivel, dar inocență.

10941430_403580226484884_1727991360258488510_nSimt tristeţe. O apăsare în piept. Nu-mi amintesc când am pierdut-o, pentru că sigur trebuie să fi avut şi eu. Uneori, doar uneori, destul de rar, am tresăriri de inocență şi ceea ce simt e copleşitor: starea de inocență, aşa cum o percep în tresăririle mele, e o stare de iubire pură. Trece fulgerător de repede, dar sunt de ajuns câteva clipe ca să înţeleg ce este sufletul unui copil: iubire pură, în care nu există teamă, nici neîncredere. Aşa simt şi cred eu, fără să spun că nu mă pot înşela, că este inocență: iubire pură. Poate că ne protejăm copiii nu doar fiindcă sunt ai noştri şi ne duc numele mai departe, ci în primul rând fiindcă ei sunt purtătorii inocenței, iar văzând asta, undeva în subconştientul nostru se zbate propria noastră dorinţa de a fi ca ei, de a redeveni ca ei, dacă s-ar mai putea….

E noapte şi mă retrag şi eu spre casă. Am avut timpul meu, azi, pentru mine. Îmi îndrept corpul obosit, de doi ani de nesomn şi de gânduri, spre casă. Las în urmă luminile de carnaval. În timp ce merg simt nostalgie şi înţeleg acum de unde-mi vine dorinţa de reîntregire, de ce tot caut, în mine, părţi din trecut.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *