Obsesia 54: Ploile

10393581_750557891704112_8842172660109945824_nDin nou, noapte. Plouă ca în iad, e o ploaie fină, lungă, fără sfârşit, care nu te lasă să respiri. Începe dintr-o dată, nu ştii când se termină şi visez la soarele din câmpie, în contrast. Îmi plăcea cândva ploaia, dar de când am venit să trăiesc aici am început să o detest. Îmi place acum doar în amintirile în care, copil fiind, în verile secetoase, o chemam cântând, cu ajutorul ţigăncilor. Veneau în sat ţigănci cu părul împletit plin de bani aurii, cu fustele lungi şi pestriţe, şi ne spuneau că ele pot să facă să plouă. Pământul era atât de uscat încât bătrânii ne trimiteau să le însoţim pe ţigănci în dansurile lor, să cântăm cu ele şi să le stropim cu apă, poate vor veni şi ploile sperate. Ploi chemate. Ploi implorate cu lacrimi. Țigăncile primeau şi bani şi mâncare pentru cântecele lor. Noi, copiii, ne bucuram de spectacol şi de aprecierea bătrânilor, în timp ce părinţii clătinau sceptic din capete şi ridicau din umeri. Dar viaţa în câmpie permite aproape orice pentru o ploaie la timp. Copiii se uneau cu părinţii în aşteptare de ploi. Bătrânii se uitau cu tristeţe la animalele din curţi. Iarba pe câmp era arsă şi tot ce oamenii plantaseră cu grijă murea sub soare. Săptămâni în şir aşteptam să plouă, pândeam cerul, ştiam ce aduce fiecare nor și când, în sfârşit, începea să plouă, ieşeam chiuind din case, desculţi sub tunete şi fulgere, fără frică, şi continuam să cântăm pentru ca apa să continue să cadă, să nu se oprească, să umfle râul, să inunde câmpul! Da, cred că am fost un copil cu o copilărie frumoasă, deşi simt în ea şi nişte amintiri-spin.

10891766_403982559777984_5807211866580334993_nAşa, sub ploi, a început şi carnavalul pe care toată lumea îl aştepta cu nerăbdare. Deocamdată nu se simte prea mult. Nebunia se va dezlănţui mâine şi va dura până marţi, iar marţi noaptea cei care ies să se distreze nu se vor retrage la somn până dimineaţă. Ieşi din casă la prima oră şi te întâlneşti cu fete de pe care curge machiajul, peruci strâmbe, sute de sticle goale, confetti, cupluri înlănţuite prin colţuri, bărbaţi singuri căutând încă o pereche… Acum cinci ani am fost şi noi, într-o duminică noaptea. Am băut chupitos de brandy şi am dansat. Ne-am ameţit şi ne-am pierdut într-o atmosfera de fraternité universală. Fumam ţigară de la ţigară. Râdeam fără să ne auzim vocile. Ne ţineam de mână, ca să nu ne pierdem în mulţime. Soţul meu, căruia nu-i place să danseze, mi-a urmat ritmul şi într-un final mi-a mărturisit că s-a simţit eliberat. Uneori, dansul, băutura şi muzica au afectul ăsta. Te laşi purtat de val, cânţi, strigi, dansezi, te oboseşti, iar la sfârşit e ca şi cum ar ieşi din tine, ceva ce purtai acolo fără să ştii, o greutate, oboseala, o durere, un ceva fără nume. Te simţi sfârşit, dar curat. Te eliberezi, dacă altfel, în viaţa de zi cu zi, nu ştii sau nu poţi să o faci.

Dar iată că acum a venit timpul când nu se mai poate.

Ascult muzica străzii şi ploaia. Aş vrea să ies şi să dansez până ameţesc. aş vrea să cânt. să mă simt din nou, pentru o noapte, ca la douăzeci de ani. Dar încă nu se poate. Mai am de aşteptat. Încă un an sau doi.

Oftez. S-a făcut atât de târziu încât până şi eu trebuie să dorm.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :