Obsesia 53: Timpul

10670172_745679112191990_7697183719484944697_nÎmi aprind o ţigară şi mă aşez la geam, cu un pahar cu vin roşu. Stau, noaptea, scriu, fumez şi veghez. Îmi amintesc ce s-a întâmplat peste zi. Mă întreb dacă am făcut ceva “memorabil” sau dacă doar am lăsat să treacă timpul fără să fiu atentă. Era o vreme când “timpul avea răbdare” cu mine, când nu mă grăbeam către nimic. Când, de fapt, timpul nu exista fiindcă nu mă gândeam sub nici o formă la el, eu, animal tânăr mereu orientat către pradă. O iubire nouă. O suferinţă nouă. Să termin facultatea. Să mă ameţesc în cluburi. Să-mi cumpăr haine. Viaţa era ceva nedefinit şi, în acelaşi timp, ceva infinit de lung. Nici măcar nu puteam să arunc o privire către un viitor imaginar, să zicem peste zece ani, pentru că mi se părea că viitorul e atât de departe, într-o dimensiune atât de vastă, încât în mintea mea se făcea ceaţa şi nu puteam să văd mai departe de ziua în care mă aflam.

Dar a venit totuşi şi momentul în care timpul n-a mai avut răbdare, când dintr-o dată am început să mă trezesc aşa, ca dintr-un somn lung, să mă scutur de vise (fantasmele trecutului, prezenţele prezentului), şi să conştientizez că există ceva care se cheamă timp şi că şi pentru mine există o clepsidră în care nisipul se scurge. S-a întâmplat după treizeci de ani… cred.

Și e extrem de dureros fiindcă îmi dau seama că e posibil să fi pierdut într-un mod prostesc timpul ăsta care s-a scurs. În suferinţe inutile. În căutări absurde. În lene. În inconştienţă. L-am pierdut, în loc să profit fiind conştientă de ce îmi aduce. În loc să mă situez în el ca o persoană lucidă. Cred, acum, că dacă începi să fii conştient de tine în timp, să zicem situându-te în fiecare zi în ceea ce faci şi nu doar făcând lucruri la modul robot, deja preiei  în parte controlul asupra persoanei care eşti. Să simţi că eşti treaz, să te vezi trăind, chiar dacă nu poţi controla evenimentele, chiar dacă ştii că aluneci către partea celalta e un mare pas înainte.

dlewProblema mea a fost că la trezire m-am accelerat văzând cât am pierdut. Am început să sufăr de crize de nerăbdare. Să mă întreb cât din ce am făcut până la momentul respectiv conta cu adevărat pentru mine. Să mă întreb ce-ar trebui să fac pe viitor cu viaţa mea. Cum să mă protejez de curgeri inutile ale zilelor. Cum să mă cresc în aşa fel încât şi trecerea mea pe acest pământ să aibă un sens mai mult decât înmulţirea speciei.

E dureros să devii conştient de timp pentru că în clipa în care începi să te gândeşti la el mai mult decât la modul “cât mai e până plec în vacanţă?” deja înseamnă că ai crescut mai mult decât ai fi vrut. Că ai ajuns în punctul în care nu doar ştii, ci chiar simţi adânc în fiinţa ta că aluneci către partea cealaltă.

Totuşi, să devii conştient că îmbătrâneşti şi că vei muri are mai multe părţi bune decât rele (dacă poţi să treci peste faptul că nu mai eşti atât de tânăr)… Poţi să devii selectiv cu tot ceea ce te înconjoară sau să încerci să laşi o urmă în lumea asta după ce nu vei mai fi, poate începi să te întrebi cine eşti. De unde vii. De ce ai venit. De ce trebuie să pleci.

Am fumat deja trei ţigări şi mi-am băut vinul. Trebuie să termin de scris şi să dorm, deşi nopţile mai mult aş sta trează, de veghe.

Undeva mă aşteaptă un vis, în noapte, şi o altă lume, în care nu există timp.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :