Obsesia 52: Străina

25Se face seară.

O iau pe fiica mea de mână şi ieşim din casă. Mergem fără grabă. Nu trebuie să ajungem nicăieri, nici să ne întoarcem prea curând. Eu împing căruţul roşu, în care o pun pe ea când nu mai are chef de mers pe jos, împinge apoi şi ea foarte mândră la căruţul roz, timp de vreo două străzi. Face câte zece paşi şi mă priveşte, adică să vadă e bine ce face ea, cum împinge la căruţ, cum merge, pe unde merge, şi mai ales dacă o s-o întorc din drum când nu vrea să meargă pe drumul semnalizat de mine.

E un frig care-ţi opreşte sângele în vene, îţi paralizează gândurile. Îmi prinde bine o pauză de gândit, mintea asta a mea nu se opreşte nici măcar atunci când dorm. Înaintăm încet, pe aceleaşi străzi, unde mereu am senzaţia că fiecare zi e un vis care se tot repetă. Trecem pe lângă niște caldereros (căldărari) deghizaţi şi veseli. Toţi beau câte ceva, ca să se încălzească şi să intre în atmosferă, să îşi imagineze că sunt ceea ce interpretează în rolul de azi. Se întâmplă în fiecare an înainte de carnaval. Los caldereros ies pe străzi, le invadează, le umplu de muzică şi de lichide, de vuiet, de confetti, de culoare, de pasiune.

Ce m-a şocat, de când am venit să trăiesc aici, e tocmai clocotul ăsta de viaţă, dorinţa asta a lor neînfrânată de a se aduna în mulţimi şi a se pierde în ele, nebunia care, mi se pare mie, îi posedă din când în când şi îi face să uite de sine. Pasiunea. Într-un anume fel, care îi deranjează, sunt consideraţi puţin cam primitivi. Şi eu am aceeaşi senzaţie, dar o păstrez pentru mine.

Fata mea se opreşte, un calderero îi aruncă un pumn de confetti. Se uită la mine întrebătoare şi îi întoarce căldărarului un zâmbet încântat. Mi se pare, când o privesc în anumite momente ale ei, de veselie, că îi sar scântei din ochi. Îi văd în privire foc. La mine, în schimb, când mă uit fix, în ochi mi se vede apă. Pasiunea fluidă. Eu eram o pasională.

40Fără să-mi dau seama când, am căpătat un echilibru pe care în pasiunea mea de altădată nu îl aveam. Însă prelucrând pasiunea şi transformând-o în maturitate mi se pare în acelaşi timp o pierdere şi un câştig. Încă nu îmi dau seama dacă mai mult pierdere sau mai mult câştig.

Azi, ieşind din casă, nu le-am sunat nici pe Maider, nici pe Jaione. Am avut un moment de hai să sun, dar ce oboseală să vorbeşti mereu doar despre copii! Despre ceea ce se vede, şi nimic despre ceea ce nu se vede.

Nu, aici nu am prietene. Cunosc întregul pueblo, dar nu am nici măcar un singur prieten în faţa căruia să mă pot dezbrăca de hainele convenienţei. M-am resemnat însă cu gândul că aşa va fi, că mereu am să fiu străină. Cea care vine de afară. Cea care nu ştii exact ce gândeşte şi nici nu te interesează. M-am obişnuit cu gândul că niciodată nu mă voi simţi una de ai lor. În pofida faptului că sunt căsătorită cu unul de ai lor şi copilul meu este pe jumătate al lor. Asta nu mă face să sufăr. Ce mă face să sufăr este că nici ai mei nu mă mai consideră a lor. Sunt cea care a plecat, care şi-a ales de bună voie destinul, a renunţat la pământul strămoşilor pentru a păşi într-o lume nouă de promisiuni. Aşa încât trăiesc între două lumi, sau mai bine zis între trei: cea a pământului care m-a văzut crescând, cea a pământului pe care acum merg în fiecare zi, şi o alta, imaginară, în care nu plec niciodată de lângă ai mei şi sunt una cu tot ce există. Sufăr de sindromul lui Ulise.

Se face noapte şi încă şi mai frig. Căldărarii aprind luminile roşii. Copila mea a obosit şi îi e frig.

Copila mea.

la balconÎncă mi se pare ciudat ca o femeie ca mine a putut să aibă şi să crească un copil. Dintre toate imposibilităţile din lume, cea mai imposibilă mi s-a părut mereu că eu să am un copil. Şi totuşi, copilul e aici, mă cheamă, mă reclamă, iar eu, de cele mai multe ori, nu reuşesc să simt că am crescut prea mult. Ca într-un vis, o iubesc sfâşietor de mult şi am grijă de ea. Poţi să faci asta şi în acelaşi timp să rămâi nedumerit de când ai crescut tu ca să ai un copil, cum a trecut timpul, şi să te întrebi tu ce eşti mai întâi, mamă, femeie, copil, soție etc.? Poţi să le faci pe toate şi să iasă bine. Şi totuşi, întrebarea este, cine sunt acum? În tot ceea ce fac, cine sunt, cu adevărat?

Mă gândesc prea mult la chestii care, poate, nu au nici o importanţă. Poate ar fi trebuit să o deghizez pe fiica mea şi să mă deghizez şi eu, să ieşim amândouă să dansăm. Ea, ca să se impregneze de suflul poporului căruia pe jumătate îi aparţine, eu, ca să ies din rutină şi din mine. Avem timp. O să înceapă în curând carnavalul. Şapte zile şi şapte nopţi de nesomn. De străzi pe care or să curgă râuri de oameni. De pieţe inundate de clovni, bufniţe, lupi, vampiri, beduini, homosexuali, preoţi, iluminaţi, faraoni…

 

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. malice spune:

    ” mereu am să fiu străină. … trăiesc între două lumi, sau mai bine zis între trei: cea a pământului care m-a văzut crescând, cea a pământului pe care acum merg în fiecare zi, şi o alta, imaginară, în care nu plec niciodată de lângă ai mei”

    foarte frumos spus..si foarte adevarat

Comentează :