Obsesia 51: Valurile

8Astăzi m-am trezit târziu. Am avut timp pentru mine şi tot ceea ce voiam era să dorm. Mult. Foarte mult. Să mă trezesc doar din când în când şi să îmi spun ,,nu trebuie să mă trezesc. Nu am nimic de făcut. Tot ceea ce trebuie să fac este să dorm şi să visez. Şi iarăşi să mă mai trezesc, la ceva vreme, doar ca să mă bucur că pot să închid ochii din nou şi să mă scufund în vise. Nu-mi e teamă de faptul că somnul ar fi preludiul morţii. Moartea trebuie să fie şi ea tot un somn, dar mai lung, până la următoarea trezire.
Nu voiam să deschid ochii, să intru în aceeaşi realitate care în ultimii ani mi-a adus atât de mult zbucium, m-a fragmentat şi m-a lăsat fără mine. Cred, acum, că a rămâne fără tine e cel mai trist lucru care ţi se poate întâmpla. Încerci să îţi dai seama cum şi când s-a întâmplat. Realizezi că pur şi simplu te-a luat valul. Fără să vrei şi fără să îţi dai seama cum. Un val imens de responsabilităţi, de griji, alergarea continuă după lucrurile care îţi fac viaţa comodă, după lucruri sau situaţii care, crezi, vor face din viaţa ta o realitate uşor de trăit.
Fumez, în noapte, fără graba zilei, dar simt că motorul din corpul meu e accelerat până şi noaptea, deşi mai puţin, la limita suportabilă. Totuşi, nu se opreşte până când nu adorm. Îşi continuă mersul ritmic, în permanenţă alimentat de griji şi gânduri. De speranţe. De aşteptări. De frustrări pe care le port mereu cu mine. Apropo de val, de ceea ce scriam mai devreme. Sunt valuri împotriva cărora nu ai şanse. Viaţa e aşa, val după val pe care, în loc să le înfrunţi, mai bine te laşi dus de ele, pluteşti o vreme până când ai forţa suficientă de a ieşi sau de a schimba direcţia.

goana dupa pescarusiAcum câţiva ani luptam contra unei realităţi pe care nu o vroiam. Mă încrâncenam în aşa fel încât simţeam cum toate fibrele îmi vibrează întinse la maxim, ca o melodie insuportabilă de sunete ascuţite, prelungi sau scurte care mă răneau pe dinăuntru şi mă făceau să ţip. Într-o duminică am plecat la plajă, căci vroiam mare, nisip, vroiam  uitarea de sine pe care ţi-o dă soarele, când te expui îndelung. M-am învârtit pe nisip ore în şir, prada aceloraşi gânduri obsedante. Obosită, am intrat în mare ca să mă spăl. Apa mării purifică. Fapt demonstrat. La fel şi zăpada. La fel şi ploaia. Fiecare în felul ei. Apa e plină de chestii ciudate care purifică sufletul. M-am scufundat în apă. Mi-am imaginat că toate grijile mele se duc cu valurile care mi se lipeau de corp. M-am lăsat purtată de apă. M-am jucat. Am chiuit. Când am obosit,  m-am îndreptat spre mal. Şi a fost chiar în clipa în care i-am întors spatele mării, privind spre ţărm, când am simţit lovitura în spate. Atât de puternică încât m-a lăsat fără suflu. Am căzut în apă, printre pietrele ascuţite de lângă mal, luptându-mă să îmi regăsesc echilibrul. Înţelegeam că trebuie să fi fost un val puternic, care m-a trântit cu o forţă împotriva căreia nu am avut nici o şansă. Capul mi s-a izbit de o piatră, corpul mi s-a răsucit de câteva ori în apă, nu puteam să respir, nu aveam cum să ies din apă, îmi lipsea forţa de a mă ridica la suprafaţă. Am avut, îmi amintesc acum, un singur gând: ,,până aici a fost”. Dar chiar atunci am simţit două braţe care mă trăgeau în afară, luptând contra forţei apei şi a greutăţii mele.

În timp ce ieşeam, tremurând, din apă, am înţeles mesajul: sunt valuri împotriva cărora poţi să lupţi şi valuri care te fac praf, dacă te împotriveşti. Am înţeles că universul îmi trimitea un mesaj explicit: stai unde eşti, fă ceea ce trebuie să faci, nu te întoarce din drum, sau tot ceea ce vei face ca să anulezi realitatea asta se va întoarce împotriva ta cu o forţă brutală care te va îngenunchia în aşa fel încât poate n-ai să te mai ridici niciodată. Sau, dacă ai să o faci, nu vei mai fi niciodată la fel. Am asimilat mesajul şi am lăsat să curgă acea realitate pe care o voiam schimbată. Astăzi, îmi spun că a fost unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut.

psihedelicDar revenind la acum. La somn. Fragmentarea pe care o simt în stare de veghe dispare în somn. În vise, sunt liberă. Nopţile, sunt doar a mea. În ele, îmi amintesc cine eram înainte de a fi cine sunt acum. Când mă trezesc, din nou mă întreb cine mai sunt eu, cu adevărat. Deschid încet ochii, pentru că impactul să fie cât mai suportabil. Încep să mă îmbrac şi iarăşi simt cum mă ia valul de griji şi responsabilităţi. Cred că este imposibil ca, de la o anumită vârstă, viaţa să nu te fragmenteze. Totuşi trebuie să existe o cale pentru ca să poţi, chiar luată de tot felul de valuri, să rămâi una cu tine. Pentru că dacă toate lucrurile pentru care te zbaţi sunt importante pentru tine, tu însăţi trebuie să fii cel puţin la fel de importantă, altfel echilibrul se rupe, devii un robot, un corp pe care dacă cineva ar sta să îl , aşa cum trebuie, ar zice ,,aici a locuit odată cineva, sufletul cuiva, dar a plecat.”
E o lună plină şi rece ca o bucată de gheaţă luminată pe dinăuntru. Râul de sub ferestre îşi cântă melodia lui de apă. În iarnă, pământul hibernează, doarme, visează, se recompune.
Mi-e somn. Mă duc să visez, dacă am noroc. Ultimul vis frumos a fost că făceam baie într-un lac înconjurat de munţi. În vis, eram eu.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *