Obsesia 5: Maia

Drum bun, Maia, încerc să mă împac cu tine, pentru că numai aşa mă pot şi eu desprinde. Te văd acum în mulţime, cum te înghite, cum te amesteci prin ea, cum treci prin ea ca o săgeată vie.

O să te pun la locul tău de cinste, pe piedestalul acela rece de unde ai coborât ca să vii la mine, când de fapt, trebuia să rămâi acolo, să mă ridic eu, să mă ridici tu, să îngheţăm amândoi în eter. Te-am sfârtecat, ştiu, fiindcă n-am înţeles, nu ţi-am înţeles dansul, nu ți-am înțeles tăcerile, pauzele, n-am știut să dezleg abandonurile tale, resemnrile, regretele și chicotelile tale, n-am înțeles că tu nu eşti decât un fluid de gânduri şi idei şi te laşi purtat de el, ca într-un joc magic, ca într-o poveste fără sfârşit, deşi tu îţi creezi constant sfârșiturile, le știi dinainte, primind în piept riscurile, pedepsele pe care ţi le dăm noi, cei care n-am crezut în dansul tău, cei care nu l-am înţeles, cei care n-am ştiut să intrăm în tulburătoarea ta graţie, cu care te mişti prin viaţă, prin mulţime.

Inciţi la dezordine aşa cum incită fluturii la libertate. Acum e prea târziu să mai intru în jocul acela, nu l-am văzut când trebuia. Nu ţi-am decifrat corect semnele, eram înecat în micime, în dezmăţ, credeam că mi se cuvine totul, şi ceea ce e colosal, ceea ce inexprimabil în cuvinte, este cum tu, asta, minionă, fragilă, ai lăsat intodeauna loc de soare şi loc de furtună. Soarele din inimă, furtuna din creieri, logica ta de stâncă, creierii tăi de oţel, mănuşa ta moale care-ţi acoperă mâinile reci, părul tău vâlvoi, care ţine streaşina tâmplelor fierbinţi. Te văd trecând printre maşini,înfoindu-ţi fustă lungă, albastră, sau mai degrabă turcoaz, ca un crâmpei de cer aruncat peste mediocritatea altora, ca o umbrelă de mătase, moale și fermă în același timp, ca o oază de linişte, în haosul nedeclarat, dar constant al răcelilor altora, alergând să prinzi din urmă visele şi mult înainte, mult, mult înainte nu vezi decât înfăptuirea lor. Vezi soluţii, acolo unde eu n-am văzut decât probleme. Vezi viaţa, acolo unde eu n-am văzut decât moarte.

Acum ştiu de ce pleci mereu, de ce nu poţi rămâne într-un singur loc, fiindcă e loc de vâltoare, e loc de spumele mării, iar tu nu vrei să rămâi, culmea este că nici nu vrei să te desprinzi, ci vrei să găseşti oameni care să te urmeze, care să schimbe faţa ridicolă a unei lumi moarte. Tu, Maia, eşti din acea limbă neinventată a oamenilor fără cusur, care trăiesc în borcane sparte, în afară matricelor comode, în afara sistemelor decupate, în afara oricăror cenzuri, şi ai destulă viclenie să te conformezi lor ca să le poţi distruge mai apoi, cu răbdare, cu intuiţie, şi cu acea imprevizibilitate calculată a omului care suportând nedreptăţi, făcând paşi înapoi pentru a înţelege şi cuprinde totul, se scutură o dată şi spune: e timpul!  Chiar dacă n-o să te mai văd, acum înţeleg, acum mi se clarifică totul, acum ştiu de ce ai spus „toată viaţa!” Pentru că nu e nevoie de prezenţă ca să te înfrupţi din spiritul cuiva. Să ştii doar ca acela există e de-ajuns, dureros, dar îndeajuns, să ştii că există şi pentru tine e de-a dreptul emoţional. Să-l laşi să meargă mai departe dacă tot nu eşti în stare să-l urmezi…

Nu era semn de trădare, cum am putut să mă înşel? De fapt m-am trădat singur (pe mine, mă) atunci când nu ţi-am urmat îndemnurile, atunci când m-ai instigat la libertate, la aer curat, la zbor infinit. Şi tu ai plecat pur şi simplu, aveai nevoie de tovarăşi de luptă, camarazi încercaţi, de poveşti fără sfârşit, de călătorii fără întoarcere şi e şi asta o chestie crudă de supravieţuire, să renunţi la ce nu te va putea cuprinde niciodată.

Drum bun, Maia… Ştiu că mă auzi…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. pista spune:

    majoritatea oamenilor nu stiu ca exista si viata inainte de moarte-eduardo punset

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *