Obsesia 24: Căutarea

talie1Tot timpul caut ceva.

Ceva adînc, profund, ceva misterios, ceva care să vorbească pe limba reală a oamenilor şi a lucrurilor. Ceva care să explice fără cuvinte şi să mă întregească, să facă să dispară din fiinţa mea un dor nelămurit şi un rău de a fi. Caut neobosită, obsedată… poate chipul speranţei. Poate pe mine însămi…

fragmente… amintiri. Cuvintele mele sînt carnea sufletului şi, în acelaşi timp, oricît de multe ar fi, reale sau inventate, scrise pe foi, pe monitoare, pe pămînt, pe bănci, pe copaci, nu reuşesc să prind cu ele ceva-ul… Cuvintele iau tot felul de forme, răsună, se sting, rămîn ecourile, dar nu prind substanţă.

Mă zvîrcolesc şi pictez din memorie, în cuvinte şi imagini. Sînt un şarpe ascuţit ondulîndu-se printre ierburi rele, o pisică mov cu botul pe labe, cu ghearele ascunse. Vreau să muşc din inima lumii, pe urmă s-o ling. Vreau să muşc şi muşcătura mea să mă scuipe la lumina zilei.

Mă zbat şi îl fac să iasă pe el din mine, îl nasc din nou. Să scoţi din tine oameni, cum i-ai văzut şi trăit la un moment dat, e să-i naşti iar şi iar. Odată am iubit ca o femeie întreagă. Îl pictez acum aşa cum l-am văzut atunci, şi cum l-am simţit fără să i-o fi spus vreodată. De ce, de cele mai multe ori, nu spunem lucrurilor pe nume, ci le lăsăm să zacă, să se transforme în fantome care sfîrşesc prin a ne bîntui?

Fiecare lucru la timpul lui, nu mai tîrziu. De cele mai multe ori, mai tîrziu e prea tîrziu: nu mai contează, nu se mai prezintă ocazia, nu mai poţi. Dacă regret ceva cu adevărat nu e că nu am făcut lucruri, pentru că am făcut tot ce am vrut, ci că nu am spus lucrurilor pe nume la timpul cuvenit. Îl revăd aşteptîndu-mă pe fotoliu, tăcut, cu privirea unui bărbat şi puritatea unui copil. Mă aşez la picioarele lui, pe covor, lîngă fotoliu. Vreau să mă vadă supusă, dar ştiu că nu sînt şi n-am să fiu niciodată. Îmi place totuşi ca uneori el să mă creadă supusă, să-i dau iluzia puterii asupra mea. Este un fel de parşivenie care mă face să mă simt bine. Sînt momente cînd îmi doresc să aibă cineva putere asupra mea, să mă domine şi eu să torc, supusă. Pictez cum rămîne nemişcat, statuie cu miros dulce şi respiraţie caldă. Simt de la distanţă căldura cărnii. Mă îndrept spre el, mă încolăcesc de picioarele lui. Pasiune.

waiting dor her loverPrima, singura mea, ultima.

Singura care m-a făcut să-mi pierd capul, într-un final, şi să mă comport aproape ca o femeie. Nu mă refer la manifestările exterioare. Pictez cum îi ţîşneşte sîngele prin pori. Ne amestecăm, îi prind respiraţia în gura mea, îl las să se zbată, fără aer, şi să mă caute. Este halucinant felul în care intrăm unul în altul, ca apa, fără nici o durere, ci ca o sete după o arşiţă grea.Sînt halucinanţi ochii lui, hipnotici, privirea aceea cenuşie care îi vine de departe. De fiecare dată cînd îl privesc în ochi, adînc, mi se face frică, mă simt aproape de ceea ce caut şi îmi dau seama că e atît de profund încît mă sperii. E halucinant tot trecutul care mi se învălmăşeşte astăzi prin minte şi care doar acolo mai există. Halucinanta sămînţă vie din suflet, care ţipă:  ce caut în acest sînge cald? în mirosul pielii? în moliciunea gurii? pe cine caut, în geamătul lui? pe mine? pe prietenul meu? pe mama mea? pe sora mea? pe urmaşii mei, nenăscuţi? pe mine?

Plouă. Sînt surescitată. Nevoie de drog şi de uitare. Ploaia, în loc să-mi liniştească nervii, mă face să vreau să ies din mine în întîmpinarea altcuiva şi să vreau să pictez stările, să mînjesc zidurile oraşului cu ele şi să mă eliberez. Aud cum se rostogoleşte ploaia. Fie ca zeii ploii să ne apere pe toţi de noi înşine.

 

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :