Obsesia 48: Suflete sub crini

pianoÎntr-o lume fără sunete de-aş trăi, tot te-aş auzi. Știu cum vibrează vocea ta, cum se propagă undele în jur, vibrează în stomac, în golul dintre coaste, alea de mi le-ai atins ca nimeni altcineva, cândva. Undeva, mai aproape de mine, e muzica sferelor, de niciundele stări apărute din neant, dar numai o anumită tonalitate joasă, guturală, metalică, în timp sudată tonalitate mă pătrunde ca un cuţit fierbinte, de jos în sus, până în creieri, şi de-acolo ţâşneşte în alte muzici, în alte sfere…

Tu vezi? Tot aşa tu simţi?

Suflete, suflete, suflete, suflet drag, izbeşte-te de mine cum se izbeşte spuma mării de stânci, cum se izbeşte soarele de vitralii, blând şi cald, filtrat de rele, lumină ţâşnind în interior, de afară încoace, când noaptea se aşterne peste păcatele lumii, adânc înăuntru, suflete drag, real, ireal, virtual, dintotdeauna, acolo, aici, pretutindeni, de niciunde apărut, te găsesc din nou şi din nou, aici pe la capătul lumii.

Da, ştiu…

Știu cum miroase pielea bărbatului iubit, textura, zimţii cicatricelor care au închis surde revolte, lăuntrice sfâșieri şi atâtea morţi de fiecare zi, şi nostalgii, oarbă de-aş fi, surdă de-aş fi, cu degetele te-aș pipăi și tot tețaș găsi, ştiu cum miroase pielea bărbatului iubit, ştiu cum vibrează vocea bărbatului iubit…

plouaal atâtor femei care nu văd cu ochii lor verzi, albaştri, căprui, care nu ştiu că mirosul reavăn al pământului îndoit de ploaie e cel al morţii, că zilele se surpă ca bucăţi mari de lut, lut încins, lut plouat, lut luat de apele vieţii, tot mai la vale, în hârtoape şi hopuri nu se mai întorc înapoi, apă gălbuie, ruginie, apă clocotită de spumele vieţii, apă care ar fi putut fi cristalină, lină, cu ochiuri de linişte, crăpate de soare, purtate de vânt, ca un leagăn în sus şi în jos, hop-aşa, sus jos, cântă, pădure, în scârţâit de crengi, uscate sau umede, trosc pleosc, cântă-mi, pădure…

shhh… liniște… zârrr… vibraţie…

Au pocnit crinii în primăvară…

Shhh, nu te împotrivi… o clipă doar! cât să-ţi ating cu genele grumazul, acolo unde gâlgâie viaţa, închisă ermetic în zimţii cicatricelor…

Nu vreau… înţelegi? pricepi?

(cinci minute, doar cinci minute, mai stai cu mine încă şi încă, au mai rămas trei, părăseşte-mă doar în ultimul tău minut de viaţă, răvășește-mă atunci pentru ultima oară, ştii bine că te urmez în legendă, peste timp, peste coama altui timp sau a unui nou anotimp…)

Au pocnit crinii în toamnă…

Offffffff, mirosul crinilor în ploaie, al zambilelor în ploaie…

1560659_747010232058878_3793387379526802881_nDeschideţi ferestrele, oameni buni, şi nu mai faceţi amor inconştient sub crinii care mor înainte de vreme…

Surdă de-aş fi, oarbă de-aş fi, fără miros de-aş trăi, te-aş recunoaşte cu buricele degetelor, cu vârfurile arse de soare ale pletelor, cu ultima fibră, cu ultimul por, briza de-aş fi, nor de-aş fi, stânca de-aş fi, iarba de-aş fi, tot te-aş iubi, suflete drag, cu aceeaşi îndârjire cu care am fost zămislită, cu aceeaşi eliberare cu care am fost aruncată în viaţa urlând urlând urlând…

Tot aşa ploua peste lume cu biciuri de vânt şi ruperi de nori şi descărcări electrice, fizici netrebnice sfidând, moartea sfidând…

Mută de-aş fi tot aş urla pe la răspântii, noaptea, în pustiu, ca lupoaicele flămânde, desprinse de haită, cu vântul m-aş lua la trântă, cu fiarele pădurii m-aş lua la trântă, cu nălucile m-aş lua la trântă, numai să apăr crinii de trecerea anotimpurilor, de părăsirea lor în amintire, de râiele broaştelor care le-ar putea umple lujerele de bube prin simpla atingere…

Periculoşii crini sub care uşor să aluneci în moarte, să te faci pământ umed, să le îngraşi rădăcinile sălbatice cu descărnata-ţi carne topită de ploi, să devii crin o dată cu vremea, neştiută de nimeni moarte fără regrete, alunecare în otravă, fină otravă, dulce otravă, eliberatoare de păcate, de vicii, de amintire otravă, care-ţi ridică sufletul spre ceruri otravă…

Otravă de-aş fi, pocal mi-ai fi…

Suflete, suflete, ia de bea până la fund, hai, până la fund, hai sus pocalul, până în ultimul minut al vieţii, acolo voi fi, până la ultima picătură, hai pădure, cântă-mi, pădure, trosc-pleosc pădure, până în ultimul minut al vieţii, sus, mai sus, hai sus, şuieră vântule, şuieră, şuieră… shhh… shhh…

Viaţă de-am fi, moarte ne-am fi… viaţă de-am fi…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *