Obsesia 47: Depărtările

delicate like butterflyAstăzi am suferit de crize de rinichi și de melancolie. A nins toată ziua: fulgi mari care acoperă stratul de real, la suprafață, dar dedesubt betonul e cald și zăpada se topește. Plimbare prin oraș: am nevoie de un val de frig care să-mi anestezieze tristețile. Frecvența cu care vorbesc cu el scade dramatic și, de fiecare dată când vorbim îmi reproșează mai mult sau mai puțin mascat absența, pe un ton agresiv și rece. Mă pedepsește pentru că am plecat.

Cât timp îi trebuie unei iubiri să moară, prin absența unei părți? Două luni? Trei? Șase? În cazul nostru, au trecut două. Ar mai fi rămăs patru, până să mă întorc, dar cred că deja ne despărțim, încet, dar sigur. Poate aș fi simțit la fel: trădare, furie, abandon, neputință. Gânduri rele de care mă apăr spunându-mi că nu se renunță la ceea ce visezi, pentru nimeni, și că cel care-ți este alături ar trebui să te susțină, să fie cu tine, să te aștepte. Ce fel de iubire moare în șase luni?! O pseudoiubire. O iluzie.

Se face seară. Ajung acasă cu greu. Stare de rău. Înghit calmante și beau vin. Vinul face să explodeze, la suprafața pielii, mici focuri de artificii care mă încălzesc. Rinichii se calmează, melancolia nu. Am hotărât să nu-l mai sun, căci sunt doar încercări eșuate de a-l face să accepte situația așa cum este și să aibă răbdare încă patru luni. Patru luni! Nu o viață! Amândoi ne mușcăm când vorbim, ca și cum ne-ar fi sete de sânge. Agresivitatea lui o stârnește pe a mea, felul în care mă pedepsește îmi trezește revolta. Închidem telefoanele certați sau distanți.

licuriciÎmi este dor de mare și de căldură, îmi este dor de flăcări. Chipul speranței. Merg, imaginar, într-un loc în care toate sunt verzi: case, strazi, oameni, animale, copaci. Adun vreascuri din care construiesc un castel, cu creneluri și creste. La o fereastră pun un steag roșu. Împletesc covoare verzi uscate, care miros a toamnă și a uitare. Devin verde, arsă de un foc lăuntric verde.

Poate că nu ne-am fi înțeles niciodată… Îmi amintesc de conversația în care, vorbindu-i despre felul în care simt lumea uneori, m-a întrebat foarte serios dacă am căutat ajutor specializat. M-am închis în mine, pentru mult timp, și de atunci nu i-am mai vorbit în termenii mei de specialitate. Suntem atât de departe cât poate să fie foarte departe două specii diferite atrase ca într-o cursă una de mirosul și culoarea celeilalte, de vibrațiile celeilalte, sau de propria singurătate. Poate toți rămânem străini, în mințile noastre, pentru totdeauna. Poate doar din când în când ne întâlnim în niste locuri comune din labirint și atunci încolțește speranța că, cine știe, de data asta va fi altceva. Mă simt singură, neînțeleasă de el. Se simte singur, neînțeles și abandonat de mine. El are o minte mult prea critică și analitică, rigidă, în timp ce a mea este fluidă, flexibilă. El un sistem închis, eu unul deschis.

Euforie dulce amară, născută din vin. Mă privesc în oglindă. Pas mal, pas mal du tout!

pink winterVin, drog, uitare. Știe, oare, orașul că asistă la moartea încă unei iubiri? La urma urmei, tot ce se naște moare. Simt cum mi se fac cute între sprâncene: am să rezist, am să fac față, am să devin cine mi-am propus. Cu sau fără el lângă mine.

Continuă să ningă și să se topească zăpada. Orașul se calmează cu un geamăt stins. Am nevoie de buruiana care știe mereu ce simt, pentru că amândouă vorbim aceeași limbă.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :