Obsesia 46: Raiul pierdut

mUrât început. Trist, plin de îndoieli şi nesiguranţă. Suflet plâns, ochi, din negrii, roşii…

Postez pe facebook: „Suntem ceea ce iubim” N.Stănescu. O avalanşă de întrebări şi sub-întrebări îmi trece prin minte. Ce iubim, de fapt? Ce iubim cu adevărat? Ce suntem? Ce ne dorim de la viaţa asta „perfectă”, în realitate perversă şi amăgitoare? Şi plină de cumpene, ar mai adăuga cel care doarme lângă mine în pat. Răsuflă uşor şi parcă liniştit că a scăpat de întrebări şi acum doarme, se minte în visele lui, la fel cum am făcut şi eu la un moment dat, când nu-mi doream altceva decât să dorm, ca să uit ce lovituri am primit de la viaţă.. sau să dispar.. Se pare că destinul nu este presărat cu floricele roz, nu este o cărare ce desparte un lan de lavandă pe care trebuie doar o traversezi şi să te bucuri de parfumul florilor şi jocul de culori pe care ţi-l oferă natura.

În orice caz îţi mulţumesc, Doamne! N-am de ce să Te condamn pentru greşelile unui muritor necredincios! Îţi mulţumesc pentru sfârşitul de an de care am avut parte. Călduros şi prietenos, pe alocuri plin de entuziasm şi fericire maximă, dar care evident ascundea căderea din Rai. Mi-am ascultat instinctul, am fost o Evă care a muşcat din fructul interzis. M-am aventurat pe o stâncă, pe un vârf de munte, crezând că sunt vreo capră neagră. Şi ce să vezi?!

Am căzut într-o prăpastie, sunt rănită şi singură şi nu pot să strig după ajutor. Ce ajutor până la urmă, oricum nu mă aude şi nu mă vede nimeni. Nimeni să-mi îngrijească rănile, să-mi aline suferinţele, să mă ia în braţe, să mă trezească şi să-mi spună că tocmai am avut un coşmar. Atâţia oameni, de două ori atâtea braţe şi totuşi nu simt nimic. Nu aud nimic, urechile le sunt astupate de aparenţe, privirile încețoșate de chipul meu senin.

o banca singura in noapteFrig afară, -17 grade, 3 straturi de haine din bumbac… inima a îngheţat şi ea. Merg fără nici un scop pe o urma lăsată în zăpadă, simt gerul cum îmi taie respiraţia. Am buzele sărate de la lacrimi. Şi tot merg, constant, până se înfundă drumul şi nu-mi rămâne decât s-o iau înapoi. Înainte unde? Urma s-a terminat..

Mă prefac cu greu.. Fumez, singura plăcere pe care o am acum, dar care ştiu că mă omoară încet. Nu mănânc, nu pot. Dar mă chinui să înghit un strop de Martini. Funcţionează, m-am relaxat puţin, parcă şi zâmbesc. Mă pun în pat, vreau să adorm repede.. Şi să nu visez! N-am de ce. Simt un corp fierbinte care, prefăcut, ar vrea să mă încălzească…

La mulţi ani!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *