Obsesia 42: Contrejour

11Îmi place să mi te imaginez aievea în fotografia pe care nu am făcut-o niciodată, fotografia despre care spui că nu e tîrziu să o am… Îmi speli părul încet, turnînd apă dintr-o cană cu mîner rotund, ca o  margine de lacrimă, un mîner lung cît să îţi stea degetele relaxate pe el. Îmi mîngîi şuviţele cu cealaltă mînă şi priveşti undeva, înainte. Priveşti mereu înainte. Undeva mai departe de noi, acolo unde apune un soare roşiatic.

Fotografia e alb-negru, dar  ştiu că soarele e imens şi roşu şi încă fierbinte. Îţi port cămaşa albă, descheiată la gît. Mi-am urcat picioarele pe balustrada de lemn. Casa asta a noastră cu terasă în soare e dincolo de deal. Ştiu, pentru că e o linişte blîndă în fotografie. Pînă şi necuvintele dintre noi sînt liniştitoare. Sufletele pereche nu au nevoie de formă, dar eu iubesc felul în care materia a devenit formă a trupului tău.

Păcatele devin virtuţi alături de tine. Păcatele nu mai sunt, dispar odată cu rămăşiţele zilei.

Îmi plac cutele pe care ţi le face fruntea cînd priveşti în viitor, mai departe de noi. Le faci doar cînd îţi aduci aminte că suntem şi dacă noi suntem, există o viaţă la care să ne întoarcem. Îmi plac perciunii tăi, părul scurt şi des, linia pe care o face trasînd conturul feţei. Îmi plac ochii tăi albaştri. Primii ochi albaştri care îmi plac.

tgFotografia noastră degajă miros de trupuri încinse, înlănţuite, devorîndu-se în ziua care nu mai e. Nici noapte nu e încă. Noaptea nu e a noastră. Nu încă. De-aceea fotografia rămîne prizonieră între întuneric şi lumină. Între alb şi negru. Ziua îşi picură ultimele clipe topindu-se ca focul. Noaptea începe s-o domine. Noaptea stă în aşteptare. Ce se întîmplă noaptea rămîne în noapte. Încă nu văd fotografia noastră luminată de lună, dar ştiu că o să-mi reazăm capul de pieptul tău şi o să-mi cînte “I’ve been loving you….just a little too long… please don’t make me stop now…I don’t wanna stop now…” E Seal, da. Îl ascultam cînd m-ai îndrăgostit de tine. Am ştiut imediat. Poate au fost ochii tăi albaştri. Nu ştiu.

Vrei să pozezi pentru mine, ma petite Diabolique? Nu răspund niciodată. Nu mă interesează. Ţie ţi-am spus desigur, mai ştii?! Acum eşti cu degetele în părul meu şi construim împreună fotografia pe care nu am făcut-o niciodată. Pînă acum!

Peste noapte am adormit cu capul pe cuvintele tale. Şi am visat frumos, ştii, starea aia de bine pe care o ai indiferent ce se va mai întîmpla de-acum încolo…

Nu te-am visat pe tine.

Era un bărbat din trecutul meu, un bărbat pe care l-am părăsit cu un sentiment de uşurare. Era însurat. L-am iubit sincer, aşa cum m-a iubit şi el pe mine. Am rămas într-un fel conectată de el pentru că simt şi azi că mă iubeşte. Şi mi-a fost bine lîngă el aseară, în vis. Eram obosită şi am visat că am adormit în braţele lui. Asta îmi plăcea cel mai mult cînd îl iubeam, să stau în braţele lui, să ascultăm muzica şi să facem nopţi albe vorbind şi iubindu-ne.

M-am trezit cu gîndul la tine.

Ziua e stăpînă din nou, de ziua de azi nu pot scăpa. Mi-e uşor, plutesc prin ea…Te aştept. În tot ce fac te aştept. Nu-mi pun întrebări, nu mă judec, nu mă condamn, nu greşesc. Nu-mi pasă. Ai pus în mine un foc şi trebuie să ard pînă la sfîrşit. Dintr-o dată, au ieşit la suprafaţă demoni pe care nu-i ştiam. Mă simt bătrînă şi obosită şi în acelaşi timp îmi curge viaţa prin vene, exact aşa cum curgea acum zece ani, sau poate mai mulţi ani, doar că atunci nu ştiam. Cum nu o să ştiu nici peste alţi cinsprezece cît de vie de tînără şi frumoasă sînt acum.

Mă întreb ce faci, cu cine vorbeşti, ce fată frumoasă se bucură de privirea ta, de bunătatea ta care îmi înfige săgeţi în inimă. Aproape cred că pot fi ca tine… Cînd stai lîngă un om suficient de mult timp începi să te transformi, să devii celălalt, cu tot ceea ce urăşti mai mult la el, la cel pe care l-ai privit cîndva cu aceeaşi fată zîmbind tîmp.

hmNu cred că oamenii ar trebui să rămînă împreună mai mult decît poate fiecare să dea, să se dea fără să simtă că face asta. Cînd începi să contorizezi, să-ţi pui întrebări, să pui lucruri într-o balanţă care îţi va aminti mereu că nu poţi să le ai pe toate, atunci să pleci. Dar rămînem toţi pînă tîrziu, pînă cînd apunem ca soarele meu din fotografia alb negru. Apunem roşii, fierbinţi, amintind doar de focul care a ars odată.

De ce rămînem prea mult?

Pentru că sutem laşi, îţi spun eu, pentru că laşitatea noastră spune că nu trebuie, că nu sunt în stare, că nu am dreptul să trăiesc mai mult decît am ales, că dacă am greşit trebuie să suport, să-mi port crucea şi să-l oblig şi pe el să facă acelaşi lucru, fiindcă undeva în ipocrizia educaţiei pe care am primit-o, ştiu că merită să fie pedepsit. Mă-ntreb dacă aveam şi cu el o fotografie… Cu el, cu bărbatul din vis. Da, aveam… O fotografie într-o altă vară încinsă cînd un bărbat frumos, înalt, s-a învîrtit în loc şi a plecat spre o altă femeie care să-l părăsească. A fost şi el în fotografia mea. Vărsam lacrimi pe ea, lacrimi din cauza unui bărbat pe care îl iubisem şi care mă trădase, care îmi rupsese sufletul în milioane de părticele. Un bărbat pe care viaţa l-a legat de mine pînă la sfîrşit.

Vreau să nu mă gîndesc la nimic în toate astea, dar într-un fel mi-e frică să nu repetăm iar şi iar acelaşi scenariu fatal. Urăsc scenariile, am nevoie de un vid imens pe care să-l umplu cu senzaţia de tine pe care o am acum. Vreau să rămîn în fotografia noastră, nu înainte cînd am făcut dragoste, nu după ce soarele va fi apus, ci chiar atunci, la marginea dintre lumină şi întuneric cînd tu îmi torni apă în păr şi ţi se văd cutele de pe frunte şi ochii albaştri tremură în orizontul ce se stinge lent, dincolo de dealuri…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :