Obsesia 41: Labirintul

soul inspiringVreau să ajung înapoi în locurile de unde vin, de unde nu am plecat niciodată şi unde întrebările şi răspunsurile sînt simple. De pildă, să mă întreb ce tenor mut a desenat hainele iluziei de pe aripile fluturilor şi să aflu la o distanţă de o secundă, ca o revelaţie, ca de fapt toţi fluturii sînt albi, imaculaţi, întocmai ca aripile heruvimilor şi că noi îi colorăm în mintea noastră, lăsîndu-i împreună cu ea, amorţiţi să moară la sfîrşitul zilei.

Cu fiecare zi însă sunt tot mai departe, deşi încerc să-mi caut drumul…să dureze atît de mult? Odată, pe cînd iubirea, ca pe mulţi alţi ucenici, m-a rănit am vrut şi eu să cred că o uşă închisă deschide pe alta. Cu timpul însă, am înţeles că toate uşile care se închid în spatele tău şi ţi se deschid în faţă sunt parte a unui labirint din care nu vei ieşi niciodată.

De ce fugim atunci? Ce căutăm de partea cealaltă a uşii? Cerul este acelaşi din orice ungher al labirintului, de ce ar mai conta un alt drum, o altă perspectivă? Căutăm cu disperare ieşirea nu pentru că o vom găsi vreodată, ci pentru senzaţia abstractă, neîncercată pe care ne-ar da-o lipsa pereţilor, spaţiul deschis, vîntul, linia orizontului, deşi ştim că atunci nu va mai fi nici un perete pe care să ne sprijinim spatele atunci cînd cădem deznădăjduiţi la pămînt.

De fiecare dată mă reîntorc sperînd că o să recunosc locul, însă Ariadna şi-a rupt firul, ori promisiunile mele nu o mai fac să creadă să ţină ghemul. Ştiam că acolo, în mijloc era un măslin răsucit de vremuri, întors parcă cu toată tulpina ridată dinspre  răsărit spre apus în încercarea de a prinde în ramuri cît mai mult din nestatornicia soarelui. Locurile se schimbă, şi exact acolo unde pînă ieri  caprele rumegau liniştite din istorie printre gresiile rotunde ale templului, acum e o linie de tramvai….

universeCînd le-am pierdut pe toate? Cum le mai pot găsi?

Şi atunci, în căutarea mea disperată iubirea mi-a oferit revelaţia sinelui, singura care a fost acolo de la început, aşteptîndu-mă, singura care  m-a adus acolo unde am fost dintotdeauna.

Iubirea este regăsirea originii. Atunci cînd iubim sîntem cel mai aproape de adevăr. Atunci aflăm cine suntem. Iubirea ne dezbracă de minte, de raţiune ca de o coajă tare de nucă. Ce rămîne e esenţa pură a existenţei noastre – iubirea sub forma primordială -sufletul, şi, pentru o anumită perioadă de timp din scurta noastră preumblare pe acest pămînt înţelegem tot rostul nostru, sîntem fericiţi tocmai fiindcă nu mai avem nevoie de întrebări, fiindcă am găsit răspunsul, atunci în clipa aceea care dă unicitate iubirii… Marii Iubiri, apoi…apoi uitam să mai fim fericiţi şi o pierdem. Nu o mai regăsim toată viaţa şi, dacă am regăsi ceva asemănător, identic chiar, ar fi ca şi cum am vedea un film de două ori. Oricît ar fi de bun, ştim cum se va termina. De aceea iubirea divină trebuie să fie continuă şi necondiţionată ca să nu ne pierdem sufletul.

Apoi iubim povestea mai mult decît persoana, iubim ceea ce imaginaţia noastră naşte,e în natura noastră să inventăm iubirea chiar şi acolo unde nu e. Iubim ceea ce ar putea fi şi nu ceea ce este încercînd să trăim aşa iluzia posesiei însă, ne naştem singuri, murim singuri, prin urmare toată viaţa ne amăgim încercînd să avem ceva al nostru. Descoperim într-un tîrziu că doar amintirile ne aparţin, dar şi ele sînt circurile minţii, schiţe în cărbune din vremea războaielor cu lumea şi însemnări de călătorie a sinelui departe de origini.

Cea mai mare erezie ar fi ca din pămînt sîntem făcuţi şi în pămînt ne vom întoarce. Ei bine, se întîmplă să nu cred asta fiindcă într-o noapte în care între mine şi mare se făcuse un legămînt am ridicat pentru prima oară privirea spre stele cu ochii speriaţi ai copilului ascuns în spatele sternului şi pentru o altă secundă rotundă cît luna m-am simţit în siguranţă, deşi de jur împrejurul meu erau mii de mile de apă sărată. Ne plac stelele fiindcă luminează în întuneric iar noi suntem atraşi de lumină fiindcă din asta sîntem făcuţi. E informaţia cu care venim pe lume: să păşim către lumină, în lumină, iubirea e calea, lumina e călăuza, iată ieşirea din labirint.

A privi la stele e ca şi cum ai arăta sufletului o fotografie în alb şi negru în care îşi vede toată familia adunată pe prispă casei. Ce bucurie mai mare îi poţi face?

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :