Obsesia 40: Camera cu oglinzi

timp“Une nuit d`amour, un quart de roman” (Balzac)

Dacă e aşa cum se spune, că visele de joi spre vineri se adeveresc, atunci se va afla despre noi. Ne vom expune şi mă vei renega, chiar dacă în vis s-ar putea să cred că vrei să mă protejezi. E ca atunci cînd ţi-a fugit cineva din pat într-o dimineaţă de toamnă ceţoasă, dar cearşafurile încă-i mai păstrează căldura trupului şi mirosul de vanilie. Şi perna încă e plină de puf şi de visele celuilalt, pe care s-a grăbit să le curme fiindcă avea altă treabă. Îţi vine să iei perna în braţe şi să-ţi îngropi nasul în ea. Şi chiar faci asta. Apoi te cufunzi într-un somn şi mai adînc, fără să ştii că e ultima oară cînd mai ţii în braţe o iluzie. Şi aceia va rămîne poate cea mai delicioasă amintire a ta, dimineaţa de după, între două vise, în care ceaţa îşi va face de cap şi te va înfăşura cu regretele tale şi cu amărăciunile de după douăzeci de ani, dar şi cu senzaţia că dacă n-ai fi pierdut acel om n-ai fi învăţat niciodată iubirea, n-ai mai fi căutat-o cu atîta încăpăţînare şi n-ai mai fi creat în mintea ta atîtea coincidenţe frumoase care să te facă să găseşti, într-o zi, neverosimilul.

Dacă aş fi fost ceva mai inspirată, poate n-aş fi renunţat atît de uşor. Poate că acum mi-ai fi făcut mie viaţa un calvar, refuzînd să te resemnezi cu gîndul că îmbătrîneşti, că ai fire de păr alb deja şi nici o coincidenţă fericită care să-ţi facă ochii mai expresivi. Sau, dimpotrivă, am fi fost fericiţi.

În schimb, scriu cuvinte, care mereu vor ajunge prea tîrziu la tine, ca ploile acelea calde pe care le aştepţi dar nu vin atunci cînd ai tu chef. Ci cînd vor ele. Dar să-ţi spun cum a fost visul, în cazul în care va ajunge la tine într-o zi. Nu era altceva între noi decît energie caldă, vibrantă, care mai apoi a devenit electrizantă şi pe care chiar şi eu am recunoscut-o ca fiind iubire. Numai că în timp ce eu mă apropiam cu teamă de tine, tu veneai înspre mine ca un mare vîrtej de lumină. Şi dintr-o dată am simţit o sete de apă şi de viaţă, ca şi cum ar fi venit spre mine sfîrşitul lumii, sau ca şi cum aş fi ştiut deja cum se termină un roman foarte bun. şi-atunci am simţit nevoia să ies din visul acela, chiar dacă era ultimul pe care voiai să-l păstrezi. Să-l las neterminat ca un cîntec fără refren şi cu prea multe puncte de suspensie, nestins ca o flacără, mut ca o întrebare fără răspuns, sau ca o călătorie fără întoarcere. Sau ca o dimineaţă fără nici un orizont. Era un vis în care te împotriveai, pentru că nu doreai să fii doar o amintire sau doar o festă a memoriei sau o coincidenţă a altui vis, o unealtă a nopţii.

imagineDar dacă mai ţii minte camera cu oglinzi, cu saltea mare şi cu rafturi goale, pe care fuseseră puse doar lumînări şi pe care noi le aprinsesem doar ca să jucăm o poveste, pe strada cu nume de poveste, care ducea lin spre mare – o mare a uitării tuturor acestor amănunte delicioase -, dacă mai ţii minte doar atît, adică doar începutul, adică doar clipele care n-au avut nici un motiv să fie alterate de reproşuri şi frici, pentru că făceau parte din revelaţie, din curiozitate şi din recunoştinţă, atunci nu mai ai nevoie de sfîrşit. O noapte pe care ai crezut-o ca oricare alta, pentru că era îmbibată în mirosul dulceag al berii şi făceam aceleaşi rotocoale de fum pe care le făcusem şi cu alţii. Cînd colo, se continuă mai în toate visele, ca şi cum oglinzile acelea, care au asistat la încordarea şi relaxarea trupurilor, ne-au pedepsit pentru îndrăzneală şi pentru rîsete şi pentru chicoteli şi pentru ţigările de după şi pentru iubirile dinainte şi pentru iubirile de după.

Şi tot aşa…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :