Obsesia 39: Cărţile poştale

scrisŞi a fost noaptea cînd am deschis cutia de scrisori. În dorinţa mea de a fi cît mai detaşată de trecut am rupt şi am aruncat mii de scrisori, dar nu m-am putut despărţi de telegramele ei sau de cărţile poştale. Şi de altfel nici de cursurile acelea plicticoase de literatură pe care le-a uitat într-o după-amiază pe măsuţa de telefon. Cred că e ceva în legătură cu scrisul ei de mînă. Un scris jucăuş, cu litere pufoase, durdulii, buclate, ca şi cum ar fi scrise de mîna unui copil şi nu de o minionă de 23 de ani, cu gropiţe în obraji şi păr lung, ondulat. Litere ca boabele de rouă, sau ca boabele sărate de lacrimi.

Cărţi poştale pe care mi le trimitea din gări înainte de a se urca în alt tren şi mă înduioşează acum asta, fiindcă la rîndul meu, am ajuns să cunosc mai multe despre singurătatea călătorului de cursă lungă, care are destul de mult timp la dispoziţie ca să se gîndească la bucuriile pe care le-ar putea face altora dacă aceia ar şti că se gîndeşte la ei.

eiffelFaptul că m-am retras din anumite intîmplări mi-a adus linişte, dar şi timp. Le povestesc acum fiindcă nu mai au importanţă. Dar dacă e aşa, de ce nu am putut să arunc nimic din ce aveam în comun împreună? Poate pentru că numai asta mai rămăsese. Un trecut cu gropiţe în obraji, asta înseamnă că rîdeam mult, prin gări şi prin trenuri, atunci cînd călătoream împreună, asta înseamnă că ne înţelegeam de minune, asta înseamnă că ne-am fi putut lega pe veşnicie, dacă trenurile noastre n-ar fi luat-o într-o zi în sensuri opuse. De fapt, nu, n-a fost aşa. Al meu a plecat, iar tu te-ai oprit în gara aceea şi atît.

Şi tot acolo te-am găsit şi aseară. Aveai părul la fel de lung, numai că acum ţi-l prinsesei cuminte într-un coc de doamnă şi ochii ţi-erau la fel de mari, de blînzi, ochi catifelaţi de căprioară. Urcai nişte scări în formă de cochilie de melc şi am avut impresia că mă căutai deja, ca şi cum ţi-ai fi dorit şi tu să ştii ce s-a mai ales de mine. Nimic, îţi spun eu. Ca şi cum ţi-ai fi dorit să mă ierţi, dacă ai fi zărit o brumă de regret în toată atitudinea mea. Ca şi cum ne-ar fi folosit asta la ceva, după ce-ţi greşisem din inconştienţă sau pentru că, din aroganţă, crezusem că le ştiu pe toate.

Nu a existat an în care să nu-mi fi adus aminte de ziua ta de naştere şi pe care să n-o fi lăsat să treacă fără să am o strîngere de inimă. În fine… (Acesta a fost un oftat.)

Ziua de ieri m-a sucit înapoi în timp, acel timp plin de vederi sau cărţi poştale, pe care ni le trimiteam de prin locurile pe care le vizitam şi le puneam la poştă chiar înainte de plecarea trenului, sau a avionului. Scriam pe plic diverse note stupide, priceless, de genul: ”trimisă imediat după ce mi-am rupt tocul de la un pantof” sau ”fug, doar ce-am întîlnit un bărbat fantastic” şi, desigur, nu era timp să ne povestim într-o carte poştală toate amănuntele, dar notiţele acestea de pe spatele plicurilor erau motive de aşteptare. Voiam să aflăm sfîrşitul poveştii.

outZeci de întrebări îmi treceau prin cap pînă să apari la uşa mea, iar eu te aşteptam deja cu cafeaua aburindă: „Cum ţi-ai rupt tocul? După cine alergai? Poate te fugărea cineva? Poate te-a speriat vreo maşină? Şi cum umbli tu aşa prin lume în picioarele goale? Şi cît de fantastic poate să fie bărbatul acela, de fugi cu el? Nu există bărbaţi fantastici, oh, sigur ai intrat în vreo belea”.

Asta înseamnă să ai amintiri.

Ele devin din ce în ce mai preţioase după ce prieteniile dispar. Şi nici tu, nici celălaLt nu mai poate să facă un pas înainte, să micşoreze distanţa. Pentru că întotdeauna va exista un zid. Chiar dacă el e clădit din hîrtii, scrisori sau flori, din cuvinte sau doruri, zidul rămîne zid, deşi ar fi putut fi un simplu popas. Sau o gară comună.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *