Obsesia 37: Pijamaua de finet

claviculaUltima dată cînd am fost la tine ştiu că am vizionat „The Notebook”. Tu erai prin bucătărie şi îţi făceai veşnicele tale baghete de pizza la cuptor. Nu mai văzusem filmul de ani de zile şi am plîns la final. Mă gîndeam că plîng ca proasta şi că vei rîde de mine cînd mă vei vedea cu lacrimile şiroind pe obraz. Însă cînd ai intrat pe uşa sufrageriei mi-ai zis serios şi inocent: da, şi eu am plîns. Şi-ţi luceau ochii într-un fel anume. Şi am ştiut că aşa era. Nu se putea ca sufletul tău să nu vibreze la aceleaşi lucruri la care vibra şi al meu. Întotdeauna ne-au plăcut aceleaşi melodii, aceleaşi lucruri. Şi te simţeam atunci şi iubitul, dar şi copilul meu, despuiat de orice perversitate a maturităţii, doar o vibraţie a sufletului împletit cu al meu.

Mereu mă gîndeam că te urăsc, că mi-e imposibil să te mai iubesc după miile de mizerii pe care mi le făceai zilnic. Îţi făcusem şi eu cîteva. Aproape că pierdusem şirul şi nu mai ştiam cine începuse primul şi nici nu cred că ne vedeam vreodată fără să ne mîrîim cîte un reproş. În cazurile dure, reproşurile se ţineau lanţ cu orele şi culminau cu uşi trîntite, ţipete sau haine aruncate pe toboganul de la ghenă.

Nu mai reţin nimic din film, sau din discuţiile din seara aceea. Mi-a rămas în minte doar finalul şi imaginea ta, aşa cum stăteai în uşa sufrageriei şi te uitai la mine cum plîng. Nu ştiu ce mă durea mai mult, lucirea emoţionată din ochii tăi, sau sentimentul idiot de familiaritate pe care mi-l dădea pijamaua ta, care atîrna în doi nasturi, pe restul îi rupsesem eu într-o criză de nervi. Pijamaua ta îmi dădea un sentiment de acasă.

5De ani de zile făceai aceleaşi gesturi cînd ajungeai acasă, le repetai cu o meticulozitate pe care n-am mai văzut-o la nimeni. Mereu te aşezai pe marginea patului şi aruncai dintr-o mişcare şi blugii şi chiloţii fix pe fotoliul din piele maro, cu precizie de baschetbalist şi te aruncai apoi în pijamaua ta de finet cu dungi maro. Odată cu blugii aruncai parcă şi grijile de peste zi şi cred că atingerea pijamalei pe pielea goală îţi dădea o maximă satisfacţie şi relaxare pentru că imediat ţi se lumina chipul. Ştiam că e ritualul tău şi nu ţi-l întrerupeam niciodată. Te-am urmărit mereu, atîţia ani la rînd, cu aceeaşi fascinaţie şi curiozitate infantilă. Era şi asta ritualul meu să-ţi sorb fiecare gest banal pe care îl făceai şi să mi-l întipăresc pe reţină sufletului.

Şi în seara aceea la fel, bluza de la pijama îţi atîrnă în cei doi nasturi şi pantalonii îţi cădeau pe şolduri. Mă gîndisem odată să-ţi cos nasturii aceia, dar mă obişnuisem aşa şi nu mai voiam să schimb nimic. Îmi plăcea familiaritatea aceea şi senzaţia de acasă. Şi dintre toate hainele tale, de mari firme şi orice ai fi pus pe tine, totul mă lasă rece şi nicicînd nu-mi erai mai drag ca atunci cînd te vedeam îmbrăcat în pijamaua ta de finet cu dungi maro.

1Ţi se conturau frumos şoldurile şi fesele prin ea şi cînd te aplecai sau te mişcai pe ici, pe colo, prin cameră, mă treceau fiorii gîndindu-mă că doar dacă fac un pas şi te apuc de turul pantalonilor te voi simţi gol şi fierbinte şi dornic să intri în mine. Nu cred că există vreo părticică din tine pe care să nu o cunosc, de la unghiile roase ca ale unui copil de 3 ani, pînă la felul cum ţi se arcuiau muşchii braţelor prin pijama, nasul în vînt, mirosul pielii, textura ei. Totul atît de familiar.

Şi deşi eşti acum la milioane de ani lumină de mine, dacă închid ochii şi întind mîna îţi pot desface cei doi nasturi rămaşi la pijama, şi simt nevoia dintr-o dată să-ţi mîngîi pieptul, să simt moliciunea părului de pe piept, temperatura corpului, parcă îţi simt şi bătăile inimii şi toată energia sexuală care emană din tine atunci cînd te ating. Nu-ţi trebuia mai mult de o atingere ca să mă cuprinzi cu braţele tale, să mă trînteşti printre aşternuturi, să mă posezi cu sălbăticie şi disperare, de parcă ar fi fost pentru prima şi ultima dată.

N-am mai fost la tine din seara aia. Ne-am despărţit la telefon. Stupid.

Mai aveam multe să ne spunem.

Dar uite că în noaptea aceasta mi-am adus aminte de Notebook şi de pijamaua ta de finet cu dungi maro. Şi ştiu că oricînd şi oriunde, chiar şi atunci cînd îţi voi uita chipul şi mirosul pielii, cînd n-o să mai tresar atunci cînd văd pe undeva reclama la acest film sau cînd o să mai simt miros de pizza în nări, căldura acestei amintiri îmi va face sîngele să fiarbă… Oricînd, oriunde, ştiu că atunci cînd vei intra în casă, orice casă, te vei aşeza tacticos pe marginea patului, îţi vei arunca dintr-o singură mişcare şi blugii şi chiloţii şi te vei bucura de senzaţia de acasă pe care ţi-o va da pijamaua ta. Şi chipul ţi se va relaxa şi ochii îţi vor luci, poate ca atunci cînd mă priveai plîngînd la Notebook…

Şi deşi sînt şi voi fi la ani lumină de tine şi deşi toate se vor uita pe vecie şi poate o să trec de multe ori pe stradă pe lîngă tine fără să te mai ştiu, în orice pijama albă de finet, cu dungi maro, o să recunosc sentimentul uitat de acasă. Şi alături de el, durerea cuvintelor nerostite şi a lucrurilor nefăcute.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *