Obsesia 34: Nirvana, nostalgie şi sex

sleeping beautyNoapte. Un oraş gol, măturat de cisterne cu apă: fantome cu capete verzi din care ţîşnesc jeturi incolore. Sparg între dinţi o nucă, vreau să ajung la miezul dulce, cu arome de pămînt. Sînt femeia modernă trăind într-un oraş mare, ca un copil atins de boala ierburilor rele.

El… tristeţile lui… mereu i-am simţit stările, n-a fost nevoie să mi le spună. E un om bolnav. Mă întreb dacă nu de boala lui m-am îndrăgostit, de aerul de copil pierdut, de ochii maron deschis, de culoarea cojii de nucă, fără sclipiri, ca cea pe care o macin acum între dinţi. Îmi plac aceste cauze pierdute sau poate am în mine ceva de infirmieră, de femeie a imposibilului: Unde-i mortul, daţi-mi mortul să-l înviez eu! sau poate că el e o oglindă pentru mine şi de cele mai multe ori mă comport cu el aşa cum mi-ar plăcea să o facă altcineva cu mine: cu grijă, cu tandreţe. Încerc să scot flăcări din ochii lui fără viaţă. Mi-a mărturisit, în glumă, dar eu ştiu cînd glumeşte serios, că e obosit. Tristeţile lui îmi fac atît de rău că uneori aş renunţa la mine pentru el. De cîteva ori am şi făcut-o dar cînd a trebuit să plec, pentru mine însămi, n-am ezitat. Oare nu sînt inutile astfel de sacrificii, să renunţi la visele tale pentru cineva pe care nu-l vei învia niciodată, pentru că poate îi e frică să fie viu, sau poate pentru că a murit prea mult pînă să ajungi tu la el? Dacă-mi permit să-mi fie prea milă e ca şi cum mi-ar fi milă de mine, stare care mă paralizează.

apaÎl las să zacă. Am grijă ca în dormitor să nu adie aer din afară, să nu se audă nici un zgomot, să fie o lumină obscură, şi o fac din compasiune, dar şi din cruzime. Vreau să simtă golul, abisul căscîndu-se, să se sperie şi să iasă de-acolo, să-l doară ceva, orice, numai să reacţioneze într-un fel şi să se întoarcă la bucuria vieţii. În acelaşi timp vreau să fiu eu cea care face asta. Vreau să se trezească şi să îmi mulţumească pentru simplul fapt că respir lîngă el. Din vanitate o fac, dar şi din egoism, pentru că nu pot trăi fără el. Cînd e căzut, distrus, nu-l pot urî. Simt doar tristeţe apăsătoare şi revoltă împotriva mea, că nu-l pot lăsa, să întind pasul şi să încep să merg pe un alt drum. Am convingerea că el nu va mai reveni pentru că în primul rînd îi e frică, apoi pentru că a ajuns într-un punct în care efortul e mult prea mare să se întoarcă. E dependent de mine în felul în care este orice bolnav care nu vrea nici să moară, dar nici să trăiască, îşi ia medicamentul într-o lehamite şi-atît. Am nevoie să mă simt utilă cuiva. Este ciudat totuşi cum ne înstrăinam tot mai mult de noi înşine cînd creştem, cum majoritatea nu reuşeşte să trăiască prin şi pentru sine. Fiecare se agaţă de ceva sau de altcineva să poată trăi. De ce nu reuşim să facem din noi un scop, fiecare din fiinţa lui? Nu ştiu, poate e prea complicat.

***

Desfac o sticlă cu vin roşu. Vinul mă încălzeşte, mă face să devin umană. Uit de propria-mi importanţă în viaţa lui şi merg să îl îmbrăţişez. Îi dau să bea din gura mea. Înghite picătură cu picătură, cu ochii închişi, ca un muribund în aşteptarea Nirvanei. Îi administrez o morfină dulce de sex şi de uitare. I se trezeşte trupul, din amintirea vremurilor în care obişnuia să rîdă. Facem dragoste cu hainele pe noi, continuînd să bem. Eu din sticlă, el din gura mea. Ne luptăm pînă ajungem la moarte. Orgasme cu spasme şi ţipete. Gustul sălbatic al pămîntului din care florile şi-au tras seva, al apei pe care a supt-o pămîntul. Gustul fără gust al cerului din care a căzut ploaia.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *