Obsesia 3: Vin, vise şi sex

erotic manCînd visăm că ne îndrăgostim, sau că facem sex, în vis stările sînt aproape de ideal pentru că nu există cenzură. Unde nu există cenzură, nu există frică. Unde nu există frică, ne desfăşurăm după un model ideal.

Visez pasiune în stare pură: celulele ard, zvîcnesc, şi nu mintea mea este cea care dictează, ci o parte necunoscută şi flămândă ca o lupoaică. Sunt instinct pur, fără control. Bărbatul mă caută cu trupul şi ne posedăm în văzul lumii. Ne satisfacem fără pudoare nevoia de arderi. Singura mea haină, o bucată stacojie de catifea, un fel de tunică, îmi acoperă sînii, dar îmi lasă fesele goale. Trupul simte răceala zidurilor de care, înainte de a mă pătrunde, bărbatul mă lipeşte. Ce simt nu are nici o legătură cu îndrăgostirea, cu iubirea: e un foc în care mă mistuie, aruncîndu-mă în el fără posibilitate de negare, din nou şi din nou. Simt organic nevoia de trupul celuilalt şi singurul mod de a mă linişti cumva este o continuă căutare a lui şi o contopire cu el aproape dureroasă, dusă la paroxism.

Frumuseţea masculină mă extaziază: exemplarul perfect pentru reproducere, desăvîrşit, rasat. Eu am părul tuns scurt şi buzele puternic colorate cu roşu. Plec să caut o sticlă cu vin roşu. La întoarcere, bărbatul îmi reproşează că am pe altcineva. Devin violentă: înjur, îmbrîncesc, îl trîntesc şi plec. Furia provine din faptul că el ştia dinainte că am pe altcineva şi că la sfîrşit îmi reproşează asta.

Vorbind despre vise şi cauzele lor, psihologia găseşte deocamdată trei surse principale: inconştientul, din care ies la iveală dorinţele neîmplinite, întîmplările din timpul zilei şi stimulii din ambianţa imediată (temperatura din cameră, sunete, mirosuri) şi influenţe de tip parapsihologic, gen telepatie şi premoniţie.

Mă trezesc cu un rînjet de încîntare pe faţă, pe care mi-l şterge rapid gîndul la el. Mi se întîmplă deseori să visez lucruri care apoi să se întîmple în realitate, la un interval nu foarte mare de timp. De obicei, astfel de vise sînt foarte puternice şi reţin aproape toate detaliile. Ce s-ar întîmpla dacă aş întîlni, totuşi, la modul real, un bărbat de care să mă simt atrasă sexual atît de puternic? Aş refuza să trăiesc aventura, ştiind că celălalt mă aşteaptă acolo, departe, acasă? Am avut mereu o problemă legată de fidelitate, dată fiind natura mea profund senzuală, instinctivă. Dar poate vine un timp în care trebuie să te opreşti, atunci cînd consideri că merită. Eternă întrebare: merită? Eterna oscilare între ,,iubesc” şi ,,nu iubesc”.

Se face repede seară, moment pe care îl aştept în fiecare zi cu nerăbdare: cel în care ziua intră în noapte, şi noaptea în zi. Inserările sînt vieţi cu morţi, împletite. Sămînţa decadentă din mine iese la suprafaţă, faţa întunecată a lunii.

Astăzi am suferit de crize de rinichi şi de melancolie. A nins toată ziua: fulgi mari care acoperă stratul de real, la suprafaţă, dar dedesubt betonul e cald şi zăpada se topeşte. Plimbare prin oraş: am nevoie de un val de frig care să-mi anestezieze tristeţile. Frecvenţa cu care vorbesc cu el scade dramatic şi, de fiecare dată cînd vorbim, îmi reproşează mai mult sau mai puţin mascat absenţa, pe un ton agresiv şi rece. Mă pedepseşte că plec.

Cît timp îi trebuie unei iubiri să moară, prin absenţa unei părţi? Două luni? Trei? Şase? În cazul nostru, au trecut două. Ar mai fi rămas patru, pînă să mă întorc, dar cred că deja ne despărţim, încet, dar sigur. Poate aş fi simţit la fel: trădare, furie, abandon, neputinţă. Gînduri rele de care mă apăr spunîndu-mi că nu se renunţă la ceea ce visezi, pentru nimeni, şi că cel care-ţi este alături ar trebui să te susţină, să fie cu tine, să te aştepte. Ce fel de iubire moare în şase luni?! O pseudoiubire. O iluzie.

Se face seară. Ajung acasă cu greu. Stare de rău. Înghit calmante şi beau vin. Vinul face să explodeze, la suprafaţa pielii, mici focuri de artificii care mă încălzesc.

Rinichii se calmează, melancolia nu. Am hotărît să nu-l mai sun căci sunt doar încercări eşuate de a-l face să accepte situaţia aşa cum este şi să aibă răbdare încă patru luni. Patru luni! Nu o viaţă! Amîndoi ne muşcăm, cînd vorbim, ca şi cum ne-ar fi sete de sînge. Agresivitatea lui o stîrneşte pe a mea, felul în care mă pedepseşte îmi trezeşte revoltă. Închidem telefoanele certaţi, sau distanţi.

loveÎmi este dor de mare şi de căldură, îmi este dor de flăcări. Chipul speranţei. Merg, imaginar, într-un loc în care toate sînt verzi: case, străzi, oameni, animale, copaci. Adun vreascuri din care construiesc un castel, cu creneluri şi creşte. La o fereastră pun un steag roşu. Împletesc covoare verzi uscate, care miros a toamnă şi a uitare. Devin verde, arsă de un foc lăuntric verde.

Poate că nu ne-am fi înţeles niciodată… îmi amintesc de conversaţia în care, vorbindu-i despre felul în care simt lumea, uneori, m-a întrebat foarte serios dacă am căutat ajutor specializat. M-am închis în mine, pentru mult timp, şi de atunci nu i-am mai vorbit în termenii mei de specialitate. Sîntem atît de departe cît poate să fie foarte departe, două specii diferite atrase ca într-o cursă una de mirosul şi culoarea celeilalte, de vibraţiile celeilalte, sau de propria singurătate. Poate toţi rămînem străini, în minţile noastre, pentru totdeauna. Poate doar din cînd în cînd ne întîlnim în nişte locuri comune din labirint şi atunci încolţeşte speranţa că, cine ştie, de data asta va fi altceva? Mă simt singură, neînţeleasă de el. Se simte singur, neînţeles şi abandonat de mine. El are o minte mult prea critică şi analitică, rigidă, în timp ce a mea este fluidă, flexibilă. El un sistem închis, eu unul deschis.

Continuă să ningă şi să se topească zăpadă. Oraşul se calmează, cu un geamăt stins. Am nevoie de buruiana care ştie mereu ce simt, pentru că amîndouă vorbim aceeaşi limbă.

Vin, drog, uitare. Ştie oare oraşul că asistă la moartea încă unei iubiri? Nu o provoc, cumva o aştept. Este un preţ pe care mi l-am asumat. La urma urmei, tot ce se naşte moare. Simt cum mi se fac cute între sprîncene: am să rezist, am să fac faţă, am să devin cine mi-am propus. Cu sau fără el lîngă mine. Euforie născută din vin. Mă privesc în oglindă. Pas mal, pas mal du tout!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *