Obsesia 26: Femeia-ceață

rainy night in parisSpune-mi, tu, femeie, cu inima de smoală, ciudată creatură ce joci pe la răspîntii, desculţă, despletită şi ruptă din nevoia de a fi şi a nu fi, hai, spune-mi iar povestea din timpul cînd oglinda ştia ce să-ţi arate.

Năluca fără suflet, ființă-neființă, aluneci printre oameni şi doar amprenta veche-a vieţilor fără număr, ce le tot porţi în cîrcă rămîne-n amintire întocmai ca o gheată-azvîrlită în noroi. Nici cerul nu te plouă, nici frunzele nu-ţi cad, cumva departe-aproape, acolo-răzleț, aici, aici, aici, alături lîngă mine, ascultă-ţi din nou pulsul şi sîngele ce urcă, şi urcă în şuvoaie, din nou iute, apoi tandru şi tot mai potolit. Ce cruntă-ţi e tăcerea sub negrele-ţi arcade şi cum se zbate alene globul ochilor tăi, de parcă ar vrea să prindă trecerea secundelor într-o viaţă viitoare sau ar vrea s-o înece pe cea ce tocmai trece.

Hai, spune-mi, tu, femeie, povestea altei vieţi, în care singura durere pe care o provoci lumii ăsteia este că stai desculţă vara, prin iarba aceloraşi dimineţi şi te laşi dezmierdată de singurătate sau alte renunţări. E rouă multă acolo, în iarba aceea crudă şi tălpile ţi-s goale, şi tot fumegă ceaţa în jurul trupului tău sau ies din tine aburi, aburi de linişte şi de lumină, o linişte şi o lumină roşiatică, de culoare vinului dulceag, hai, îmbată-mă cu povestea ta… împrăştie-te acum în sîngele lumii şi scoate-ţi viscerele pe colinele verzi.

14Tu care ştii să te lași tranşată de cuţitele răului, de lăncile răzbunării, de buzduganele indiferenței, tu care îţi dezvelești pieptul cu îndrăzneală, iată-mă, asta sunt! Veniţi şi aruncaţi cu săgeţile otrăvite ale dragostei în trupul firav al femeii-ceață. Undeva se vor duce toate astea, fără să se mai întoarcă înapoi.

Hai, spune iar povestea, hai, spune şi nu te opri, femeie, desfăşoară-ţi caierul moale, mai urzeşte un fir invizibil, ştiu că mîinile unora au intrat însufletul tău pînă l-au despuiat de sentimente, de senzaţii, de trăiri, l-au scotocit şi răvăşit şi l-au rănit pînă cînd, peste bubele tale a curs fiebinte şi moale smoala…

Chiar vrei să ştii? Știi totul… dar nu şi că mi-e frig în fiecare noapte, nu şi că mi-e teribil de sete… Uneori mintea are nebănuite puteri curative de aduceri-aminte, ce se desprind deformate, degrabă înecate apoi în uitare. Acolo sau aici în catranul negru de te vor duce păcatele să cotrobăi, de te vor chema ispitele, întocmai ca un copil în căutarea jucăriei stricate, o dată prins în jocu-i neîndemînatic, greu se va mai putea întoarce înapoi. Acolo sau aici e lumea poveştilor moarte. Miroase a hău… Hai vino atunci pe marginea prăpastiei…

Știi, cînd mi-ai vorbit despre golem, am simţit cum tresare ghemul de sîrmă ghimpată pe care de atîtea ori l-am desfăşurat, din nevoia de a zgîria mormintele. Eu însămi cu ghearele pline de sînge m-am zvîrcolit pe pietre reci. şi tot aşa le-am sărutat cu buzele arse de soare sau crăpate de crivăț.

roua spinilorEl… numai el şi numai mie mi-a arătat tristeţea lui. Povestea asta nu o ştii. E singura ce nu va muri în mine. Nicicînd. Niciodată. Să meargă mai departe deci. Ca un far călăuzitor. „Vreau să-ţi spăl chipul cu sudoarea sufletului meu” mi-aduc aminte acum vocea lui. Din piept venea. Și din dureri. Din renunţări. Avea o voce metalică, de zuruit de lanţuri grele, ruginite, ca şi cum viaţa mîncase încet, perseverent, din fierberile interioare şi rosese cu dinţi ascuţiţi din dorinţele lui şi din libertăţi. Îmi amintesc şi gîjîitul pe care-l făcea atunci cînd cu forţa îşi aduna flegma plămînilor otrăviţi de tutun şi o scuipa cu furie şi cu precizie mereu în acelaşi loc. Aş da orice să mai scuipe o dată peste închisorile vieţii lui.

Furia aia mi-a transmis-o. Furia aia mă duce mai departe, furia aia mă ţine legată de viaţă. Tot aşa scuip şi eu acum prin eter, cu precizie, în acelaşi loc, tot cu plămînii otrăviţi de tutun, tot cu forţă îmi adun flegma şi o arunc peste închisorile mele. E singura libertate rămasă.

Mai vrei? Mai poţi? Există continuări mai grele? Nu ştiu, nu cred… dar mi-e lejer acum…Îi plăceau pletele mele şi, ca urmare, după moartea lui, mi le-am tăiat. Șuviţele lungi mi-au descoperit obrazul, pe-atunci rotund, acum ascuţit, şi-au căzut nevolnice, tăcute, negre și grele pe podea. Auzeam glasul sîngelui din mormînt. Nici o bătaie de inimă. Tăcere de piatră. Nu mi s-au mai încălzit mîinile de atunci. Nu, nu mi s-au mai încălzit…

Dar spune-mi, tu, tată, de unde ai ştiut? Nu, nu trebuia să-mi laşi atîtea moşteniri netrebnice, puţină superficialitate ar fi fost suficientă. Și nici nu trebuia să-mi arăţi ce-i renunţarea. Noi doi, cîndva, în jocurile noastre eram atît de fericiţi. Atît de fericiţi.

Îţi place povestea asta, prietene?! E o chestie de unicitate în toate astea. Pe care o tot caut de-atunci.

Ți-am spus, nu ştiu poveşti frumoase, şi nici nu cred în ele, şi nici nu cred că-mi plac. Spălaţi-vă pe mîini de sinceritatea trăirilor mele, băgaţi-vă jegul în viaţa mea, în sufletul meu, luaţi pîclă de-aici, pîclă, ia pîclă, pâîlă, şi tu, şi tu, şi umblaţi prin lume astfel, fără să înţelegeţi nimic din prietenia oferită de mine, din iubirea oferită de mine, călcaţi-mă în picioare şi mîngîiaţi-vă în faţa mea şi pe urmă răcniţi despre loialităţile voastre.

to the pastCalc şi eu pe sufletele voastre moarte, morţilor vii, mă extrag singură ca o măsea stricată din fricile voastre, din nopţile de amor pe care le visați, le vreţi, le doriţi, dar nu le trăiți, mi-e silă de construcţiile voastre mărunte, de cuvintele avortate din vanitate şi orgoliu, de muzicile voastre mici, de sferele voastre pătrate, de privirile voastre transparente, mi-e silă de pielea voastră frămîntată de nepriceperi, fac ceva pe vai, n-am făcut nimicurile voastre, pe tu eşti vinovată, pe nu vreau să mă iubeşti, pe n-am ce să-ţi ofer, pe lacrimile închipuite, pe rănile superficiale, pe bubele voastre imaginare, pe de ce nu recunoşti, pe hai să ne împăcăm, pe ce ai? pe ce vrei, pe ce nu-ţi convine, pe de ce mă răneşti, pe de ce eşti aşa şi tot aşa.

E doar un cîntec al neputinţei, o baladă falsă a sîngelui fără simţire, care curge şuvoaie totuşi

Ți-am spus, vai, de atîtea ori: vreau linişte, vreau linişte, linişte. Și gîndul bun că exişti. Atît îmi dorisem. Linişte, linişte, gîndul meu bun. La dracu şi cu astea. Am scris de atîtea ori pe întuneric, că nu mai suport lumina. Cuvintele se aştern mai bine în beznă.

Cîndva liniştea avea miros de piele, piele caldă, un pic sărată, şi o bătaie de inimă frumoasă, minunată uppp, uppp, uppp.

Dar nu, liniştea are întotdeauna gust de pămînt… de mormînt…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :