Obsesia 25: Întrebarea din urmă

white and purpleA plouat sîmbătă noaptea şi la un moment dat am simţit nevoia, în timp ce urmăream un film, parcă ”Never Let Me Go”, să mă cuibăresc în fotoliu şi să-mi pun tîmplele la odihnă. Ploua tot aşa într-o vreme şi, după ce făceam sex, ne uitam îmbrăţişaţi la filme. Eu nu prindeam sfîrşitul, tu îmi înveleai picioarele reci cu o pătură şi-mi dădeai bretonul la o parte. Vremea aia a trecut, dar eu tot te mai găsesc în ea. Poziţia de acum e incomodă, incomodă rău, şi pătura e în camera cealaltă.

Pe undeva prin apropiere, la cîteva blocuri distanţă, doi ţigani intră şi ei în rîndul lumii, se sparg în figuri cu o nuntă, tot cartierul bubuie, manelele made my night. ”Tu şi să vină la tine în genunchi un bărbat nu te văd făcînd nuntă”, aud vocea Castelanei în spatele meu. Păi, n-ar fi păcat de mine să intru în rîndul celor 99% care fac tot ce trebuie ca să fie nefericiţi?

Din cînd în cînd, la o cafea sau două, se găseşte cineva care să-mi ţină o scurtă pledoarie despre confort şi comoditate, fără ca măcar să creadă în ea.

Back in time: 2006 vineri ora 19.00; Hanul lui Manuc…  

Am urmărit tot cu prietena mea de o veșnicie, Castelana, un cuplu proaspăt căsătorit. Ea îşi scosese albumul de nuntă, îl răsfoia nerăbdătoare, oarecum ofilită de atîtea aşteptări, dar în trăsăturile ei puteam citi un mic triumf. Şi-a bifat la căsuţa cu obiective de pe anul acesta un x mare în dreptul „mă mărit”. Nu e de colea, la o adică. Era îmbrăcată cu o rochie roz, din stofă de proastă calitate, pe care o asortase cu o poşetă ieftină, de bazar. La gît mărgele roşii, biluţe înşirate anapoda, mari ca nişte globuri din pomul de Crăciun, cerceii dintr-un set diferit, dar tot roşii, îi atîrnau prin urechile clăpăuge, dîndu-i un aer bleg. Bleaga, semăna cu un curcan! Părul, proaspăt vopsit, era ridicat la ceafă cu un elastic crem, asortat la rîndul lui cu sandalele mi se pare. A răsfoit ce-a răsfoit albumul ăla, apoi l-a băgat într-o sacoşă galbenă de plastic. Poate nu mi-ar fi atras atenţia, dar provinciala asta cu veleităţi de nevastă avea un aer de falsă regină şi dădea din cap impersonal, afirmativ, înţelegător şi cuminte la spusele soţului ei. Ba îşi punea, ba îşi dădea jos de pe umeri un sacou alb din tercot. O lua cînd cu friguri, cînd cu călduri. Avea totuşi picioare frumoase într-o discordanță profundă cu gura, o gură mare, dată cu prea mult ruj de un roşu intens, spre portocaliu. Îmi părea o femeie dezacordată.

Am mers mai departe cu imaginaţia, și-așa n-aveam ce să fac, iar Castelana nu avea la îndemînă nici un subiect de conversație. Cred că le cam epuizasem pe toate. M-am întors la perechea mea și după felul afectat în care se hrăneau în public, am încercat să mi-i închipui cum fac sex în propriul dormitor.

Adelina: (un pic întîrziată, ca de obicei, ne trezeşte din reverie): Cine-i proasta asta? Ce vă tot holbaţi la ea?

Back în time: 2003 o după-amiază, sîmbătă, Braşov, un restaurant oarecare

Nu m-am simţit niciodată bine la mesele alea de lemn, deşi cafeaua Lavazza era bună, lumina cădea mişto printre frunze, companionul meu de vreo doi ani îmi tot făcea observaţie că uite, e sănătos să mănînci morcovi, trei, nu cinci, trei e ok, cinci e prea mult, dimineaţa se citesc ziarele, la prînz e deja prea tîrziu, de ce te porţi ca un copil, mă plictiseam, omule, mă plictiseai de moarte, cu toate figurile astea şi toată pălăvrăgeala despre mîncare şi afaceri, despre viaţa ta, despre… uneori era bine… dar niciodată nu existam eu, acolo, printre dorinţele tale. Şi iar ascultam insipidul speech despre comoditate, şi despre obişnuinţa care aduce intimitate… Nu pot primi sfaturi de la oameni divorţaţi, fiindcă deja se presupune că au ales prost o dată.

Dar toamna e minunată acum, chiar acum, cînd în aer e un miros greu de ploaie şi lumina e galben-verzuie.

luminariBack in time: 2000, Mangalia, balconul meu care dădea spre mare 

Şi marea vuia. Şi marea vuia… şi marea vuia… Noapte de noapte marea vuia… aer sărat, umed, ca şi cum mi-aş fi pus la saramură în acel an, mai multe hotărîri, unele desprinderi, unele aprinderi, o singură dorinţă. Şi marea vuia mereu peste ele. Şi stelele cădeau în fiecare noapte în mare, sau marea se răsturna în cer, chiar nu mai știu. Iar luna se rotunjea sau se subţia pînă devenea ca o unghie ruptă, ca să crească iar şi să-mi lumineze balconul,  numai eu aveam aceeaşi dorinţă. Din cînd în cînd auzeam prin fereastra deschisă ţiuitul vapoarelor care se depărtau. Îmi îngheţau picioarele şi trăgeam repede pătura peste mine, o pătură groasă, albă, flocoasă, îmi acopeream umerii şi picioarele, şi trăgeam cu sete fumul ţigării în plămîni. Linişte, cîtă linişte era pe balconul acela, Doamne…

Uneori cineva bătea în ușă, cineva voia să mă deranjeze, nu deschideam niciodată, mă baricadam în mine, respiram liniştea aia, o absorbeam în plămîni şi în creieri odată cu fumul ţigării, stăteam ore întregi fără gînduri pe balcon, doar vîntul umed sărutîndu-mi obrajii, şi umezindu-mi părul. Mîinile îmi îngheţau şi ore-n şir, ore-n şir nu mă puteam dezlipi de întinderea aia, de întunericul mării, de ţigările mele, de rugăciunea imamului din depărtare. O altfel de depărtare.

De unde am ştiut? De unde am ştiut să stau aşa, să respir linişte şi tăcere, şi de fiecare dată cînd să am nevoie, de fiecare dată cînd să răcnesc că vreau să fiu lăsată în pace să am nostalgia balconului de la Mangalia şi să vreau să mă întorc la vuietul mării? Cum au pornit din întunericul acela atîtea decizii nu mai pricep, nu ştiu care a fost mecanismul.

Iar pleci? Ce să fac? Trebuie… 

smoke attached

Și cîte din renunţările mele au contat? Cîte din revolte? Cîte din resemnări? Cîte din grijile faţă de alţii? Cîţi din oamenii pe care i-am întîlnit? Cît din risipa zilelor şi-a avut rostul? Cîte din sacrificii? Cît din liniştea sufletească pierdută de ani de zile? Cîte din neputiţe? Cîte din nopţile de amor? Cîte din alergături? Cîte din telefoanele date? Dar din cele primite? Cîte din aşteptări? Cîte din dezamăgiri? În cîte din dimineţi m-am trezit recunoscătoare pentru simplul motiv că mi-a fost dat să trec prin toate astea? Și dacă da, cui am dăruit recunoştinţa asta?

Știu răspunsurile. Dar mai presus de toate întrebările astea, mai presus chiar şi de răspunsurile lor, tot vine o noapte, o noapte albă, fără lună, cînd te trezeşti brusc, în toiul unei amărăciuni ivite din senin, o amărăciune grea, sortită unei insomnii cumplite din care răsare o întrebare, singura fără răspuns:   

Şi acum, ce fac mai departe? 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *