Obsesia 22: Teatrul de păpuși

Audiție ieri. Decizie spontană de a mă prezenta. Îmi era atît de dor de camere, de zumzetul din platou, de microfoane ascunse pe sub bluze, de mîini reci care încearcă să ascundă firele, de flashuri. Rezultatul nu contează atît de mult deși, dacă va fi să fie… la vară, le voi arăta eu documentar, nu ce vor ei să facă… 

Pereții te trag uneori la răspundere, te cheamă la judecată. Te-așezi pe scaun, în fața reflectoarelor minții și îți începi pledoaria. Parcă au trecut cinci vieți și zece ierni de la pactul cu Dumnezeu. Se spune că lui Dumnezeu, dacă îi ceri, îți va da. Așa a fost cu pactul. Nu însă și cînd i-am cerut o păpușă, copil fiind, și i-am jurat că voi rămîne în România dacă-mi va da una. Nu mă rog la icoane, credința mea nu are nevoie de pereții bisericilor. Mă închin și fără spectatori.

E ciudat cum „pentru totdeauna” ar trebui să însemne „infinit”. Infinit, într-o viață de om. Dar uneori, dacă ești ca mine, trăiești mai multe vieți. Așa simt. Că am trăit vreo cinci. Care au început și s-au terminat cum și cînd am vrut eu, cu fiecare iubire eșuată. Penultima mea viață a durat mult. A durat șase ani. De aceea am terminat-o cînd am stins veioza și am închis laptopul acum cîteva săptămîni. A doua zi am tras linie cu cel mai roșu ruj al meu și am început o alta.

„Cine te crezi să ștergi tu cu buretele ce vrei, cînd vrei? E vulgar să apeși „delete” și să ștergi capitole întregi din viața ta.”

1148759_191099274400312_1196211289_nErată: Nu șterg capitole. Șterg romane întregi.

Sunt Dumnezeul meu, sunt eroina principală, fac ce vreau, ai ceva împotrivă? Nu sunt vulgară, în schimb pot imita orice. Și nimeni nu trebuie să știe că în adîncul ființei mele sunt doar fetița simplă care și-a inventat păpuși în locul celor adevărate; poate de aceea a existat mereu un gol care nu se va umple niciodată, oricîte vieți aș începe să trăiesc, karmă după karmă. Mă urmărește asta, dar nu mă împiedică să sper la o nouă iubire.

„Poți trăi cu un substitut? Haha”

Crezi că e ușor să trăiești fără să strîngi în brațe o păpușă adevărată? Să ai 3-4-5 ani și să nu înțelegi de ce nu  poți avea păpușa cea mare, cea blondă, cea frumoasă din vitrină? Dar supraviețuiești. Îți inventezi una, ți-o dregi din cîrpe, din vorbe, îi pictezi ochi mari, hipnotici, de cadînă, îi desenezi buze roșii ca fragii, îi coși rochițe colorate, îi vorbești, o adormi, o mîngîi, o gîndești. În cele din urmă, uiți de păpușa de plastic din vitrina librăriei. Și cînd ți-o oferă cineva, mai tîrziu, realizezi că n-o mai vrei, oricum tu ești alfel și meriți o păpușă originală, ca aceea pe care ți-ai confecționat-o singură. N-o vezi ca pe un substitut, o vezi ca pe o prelungire a ființei tale. Specială. Nu comună, nu de plastic.

Sunt orice și vreau orice, oricît, dar niciodată nu îmi voi dori să respir plastic, chiar dacă voi fi trasă la răspundere pentru asta.

 De fapt abia acum am înțeles menirea păpușii frumoase din plastic din vitrina incoloră și inodoră; acum am înțeles rolul ei în viața mea. Dar asta nu e o cruce a cărei povară mă va doborî. Datorită ei, a celei pe care n-am avut-o, am reușit să recunosc ce mi se cuvine. Să nu trec pe lîngă, să nu ratez șansa… A trebuit să te cunosc NU ca să sufăr că nu te pot avea, ci ca să recunosc fericirea cînd îmi va bate la ușă. La asta nu te-ai gîndit… E greu să suferi de grandomanie, păpușă fără suflet, dar știi ce e mai grav decît să nu ai suflet? Să ai preț.

Mai bine aș fi iubită de ochii unui orb, de muzica unui surd și de poveștile unui mut decît să fi rămas în penultima mea viață. Iar lipstickul meu roșu, pe post de cariocă delimitatoare, singura mea armă, mi-e martor tăcut că nu regret nimic.

10805839_748078358618732_1261480668987824437_nȘtiu ca e frig în vitrină, dar pe mine mă încălzește gîndul că mîine, după emisiune, după ce termin cu reflectoarele astea, voi pleca la Montreal pentru întreg weekend-ul. Iar acolo, mă așteaptă altceva. O nouă rochie sau o nouă iubire. Dovada clară că sunt vie și superficială, în funcție de întîmplări.

Și… STOP. După ce s-au stins reflectoarele, mi s-au mai cerut cîteva cadre. „Zîmbești frumos. Încă o poză. Încă una”, mă răsucesc în afara cadrului, ca și cum m-aș răsuci în afara vieții mele, ultima din ele în care mi-am creionat cel mai frumos zîmbet din cîte există. 

La mulți ani tuturor femeilor reale și ireale din viața mea ! Așa, fără nici un motiv.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :