Obsesia 2: Libertatea

strings attachedVrem să fim liberi dar oricît ne-am zbate şi oricîte capete ar cădea, libertatea e doar în gînd, o năzuinţă, o altă speranţă, un dor nesfîrşit, himera după care alergăm că însetaţii. Crezi tu că există?? Ţi-am zis, eu cred că doar în gînd, unde toţi sîntem posedaţi de plăsmuiri de genul speranţe, dorinţe de a fi liberi, visul iubirii desăvîrşite, visul puterii de orice fel… Mintea e un labirint complex, deştept, dotat cu puterea de a te rătăci pe urmele propriilor paşi şi pe urmele viselor personale şi cînd, dacă la un moment dat ai ajuns să întrezăreşti cam cine ai putea fi, imediat pierzi firul Ariadnei, sau se rupe, ori ţi-l smulge vreun vis nou apărut, în mod special ca să te piardă. Nimic şi nimeni nu e cu adevărat liber, dar oamenii visează. Asta e ocupaţia de căpătîi a tuturor: visatul. Dacă n-ar fi, nimic nu s-ar povesti.

Am ajuns. Acasă în oraşul cu castani răsuciţi, înfipţi în pămîntul de la marginile străzilor. Castanii miros a praf şi a uitare, privesc printre pleoapele lor de lemn, căzute de bătrîneţe… ştii cum le cad pleoapele bătrînilor cînd nu mai pot să distingă viaţa de moarte.

Acasă. Niciodată nu am simţit că am un loc al meu.

tatuajeCasa e în beznă. Nimic nou, intru, îmi scot pantofii. Oricît de nomazi am fi, din cînd în cînd tînjim după un acasă. Eu tînjeam după canapeaua albastră din camera de oaspeţi, după masa imensă pe care se face sex şi se găteşte, în acelaşi timp, sau separat, sau niciodată în zilele în care sîntem doi străini care se dispreţuiesc şi se urăsc. E normal să amesteci ura cu iubirea şi iubirea cu dispreţul, visele tale cu visele lui, să dormi cu trupul lui în braţe, urîndu-l, iubindu-l, dispreţuindu-l, neştiind cum te va prinde dimineaţa sau cum îl va prinde pe el, în ce toane de femeie cu sînge albastru? Este normal ca oamenii să trăiască ,,modern”, ca şi cum din start s-ar gîndi la o poveste de iubire ca la o poveste a pierderii, vrînd libertatea?

Nu mă implic, nu vreau să te cunosc prea bine, nu îmi asum răspunderi, ştiu că a avea înseamnă a pierde, deci e mai bine să n-ai, decît să fi avut şi să fi pierdut, sau măcar să ai doar pe jumătate, cînd pierzi să te doară doar pe jumătate! Murim de frica de a alege şi de a plăti pentru alegerile făcute, preferăm semiinconştienţa, semirelaţiile, semivieţi, semialegeri, decît să ne trezim că am pierdut, într-o zi, totul.

Mda.

decolteuUite cum iese din cameră ameţit de somn. Se tîrăşte, se uită cum îmi scot fusta, ciorapii, tricoul. Demult nu mă mai întreb ce simte pentru mine, am înţeles deja că-i e frică. El a ales libertatea. De fiecare dată cînd am ajuns într-un punct bun al relaţiei a făcut ceva ca s-o strice, ca să nu aibă ce pierde. Mi-a tot rupt aşa, fără să ştie, zi după zi, cîte un os emoţional. Am să devin o nevertebrată, ca el. Sau am să plec înainte să fie prea tîrziu.

Mă respiră. Îmi dă părul după urechi şi mă respiră, cu foamea în ochi şi în sex. Intră să mă posede, să mă mănînce, să se hrănească şi mă dau pentru că de fiecare dată, deşi poate greşesc, mă simt un izvor blestemat să tot curgă. Ne încleştăm, ne amestecăm saliva şi sîngele.

Plouă. Ne amintim de promisiunea de demult că la prima ploaie o să facem dragoste, indiferent unde ne-ar prinde. Mă lipeşte de zid. Plouă… Curge, toarnă, inundă. Respir adînc, să trag în piept tot. Urăsc să-mi placă prea mult trupul prins în al meu, mişcările vii, trezite de furtună. Îmi place să urăsc, simt o altfel de viaţă în mine, una care seamănă cu libertatea din vise: năvalnică, inconştientă ca un torent sau ca o lavă. Îl muşc de umeri, turbată. El mi se dă. Pentru un minut, s-a predat în femeie, e una cu ea, una cu mine, cea pe care o iubeşte urăşte dispreţuieşte. Nu vreau să termin! Nu vreau să termine… Vreau să-l opresc. Nu se opreşte. E aproape, nu am dreptul să-i iau orgasmul, să îl îndepărtez de momentul în care totul se va topi şi se va pierde, cînd nu-mi va mai simţi mişcările, cînd mirosul părului şi al pielii mele va dispărea, cînd ploaia va înceta să existe, şi odată cu ea întreaga lume, cînd mintea lui va înceta să gîndească, cînd absolut nimeni şi nimic nu va mai ajunge la el, dar el va ajunge la sine fără să-şi dea seama, măcar, în ce loc ne-am purtat unul pe altul.

Termină.

brunAm deschis ochii… apoi şi mîna… un bărbat gol, ud, tremurînd. În privirea lui este ceva ce simt şi eu în mine: mirarea. Un necunoscut, cu sexul ridicat, fără sîni, cu părul tuns scurt, înalt. Îi zic să-mi facă o poză. Acum, acum, acum! Cu ce, poza?! Cu ochii! Prinde-mi sîngele care vrea să se întoarcă în matcă, prinde privirea care se întoarce în sine!

Se răsuceşte. Gol, de o frumuseţe drăcească, trupul fin se mişcă după haine. Nu-l las. Îl lipesc de zid şi îl sculptez. Mă simt ,,liberă” şi străină. Necunoscutul cu necunoscutul, vis de libertate cu vis de libertate.

Oraşul scrîşneşte din betoanele lui, de parcă l-ar durea. Bărbatul se strînge în carapacea lui.

Oasele mele troznesc.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *