Obsesia 19: Plimbarea de seară

Nu vreau să mă gîndesc la despărţiri, niciodată nu am obţinut vreun premiu la această categorie. Un vînt uşor adie printre crengile golaşe ale unor arbuști ce stau de veghe şi însoţesc bătrînii şi îndrăgostiţii, mamele şi copiii, în clipele de relaxare parcă smulse din timp, în plimbările obişnuite care acum transpun în stări melancolice, în jocurile şi chiotele pruncilor, imagini care toate adunate la un loc redau ceea ce înseamnă viaţă. Dar acestea sunt doar lucrurile frumoase pe care le vedem. Adevărata faţă a vieţii se ascunde sub chipurile noastre şi în sufletele noastre, rareori se lasă văzută, iar cînd se întîmplă, se dezlănţuie războaie, crime, trădări, toate într-un singur cuvînt -durere-.

Avînd privirea aţintită asupra unui monument al artei arhitectonice, asupra unui fel de patru feluri construit pentru a ţine umbră şi răcoare, pierdut în golul acestei imagini îmi răsună frenetic în timpan o întrebare – de ce? de ce ai făcut-o?- Răspunsul constă în cîteva lacrimi ce se varsă pe un obraz scorburos, la amintirea veşnicului argument -nu ştiu de ce, pur şi simplu, nu eşti tu de vină că eu nu mai simt nimic, înţelegi? – O dovadă clară a faptului că simţurile înşeală, dorinţele distrug, iar minciunile omoară singurele lucruri de preţ… respectul, încrederea, afecţiunea, ceea ce înseamnă, de fapt, iubire.

Se întîmplă ca la un moment dat să ne izbim de un zid negru, de o greutate mai mare decît ceea ce însemnăm noi  pentru noi înşine şi să căutăm derutaţi privirea caldă şi înţelegătoare a celuilalt, de la care avem pretenţia să ne fie alături pentru totdeauna. Nu ştim să privim înapoi atunci cînd trebuie, ştim doar să mergem înainte împovăraţi de aşteptări. Se întîmplă să treacă timpul, să fim nevoiţi să achiziţionăm o pereche de ochelari şi să privim tot înainte. Ne mai privim în oglindă şi rămînem surprinşi de aspectul pe care l-am luat, de înfăţişarea pe care ne-a dat-o timpul. Uneori ne îngrozim de noi înşine, de aspectul nostru şi totuşi ne simţim la fel ca în prima zi în care am dobîndit vîrsta priceperii.

… şi cînd te gîndeşti că sunt atîtea suflete care nu au ochi pentru un Rembrandt, urechi pentru un Beethoven şi multe alte lucruri care par a fi dedicate snobismului. Cum evaluezi într-un singur cuvînt pe individul care îşi plimbă hoitul într-un Ferarri? Bravo lui! Om deştept sau norocos. Automat restul indivizilor care nu posedă anumitul obiect, nu vor face  parte din anumita categorie. Ștacheta a fost mult prea ridicată, astfel nu mai eşti cel ce este, ci cel ce posedă sau cel ce nu posedă. Singura consolare este că în final, fiecare va fi cel ce nu mai este.

Ideile masochiste ale oamenilor nu sunt in nici un caz virtuți. Totul se va schimba treptat şi va lua o altă faţă. În două cuvinte – revalorizarea valorilor-.

Societatea… un cerc vicios în care viaţa se vinde, fericirea se reciclează şi libertatea este necesitate înţeleasă, dar în haosul luptei pentru supravieţuire, pe cine mai interesează adevărul pe care politicienii şi capetele ştiinţifice l-au relativizat? Nimic nu este nici atît de simplu, nici atît de complicat precum pare şi cum toţi suntem nişte animale, ne ghidăm după instinct cînd realizăm că pentru a afla fericirea nu este nevoie să sapi, ci să umpli.

Există şi o ironie, care constă în faptul că animalul nu s-a mulţumit văzîndu-se într-un paradis gata creat, a fost nevoie să îl transforme în infern pentru a se simţi util, iar în final, admirîndu-şi opera, a înţeles că nu mai era nimic de făcut decît să se declare atotstăpînitor. Nu cred să fi spus că şi animalele posedă ceea ce nici noi nu ştim ce numim prin suflet. În fine, am să spun regula numărul unu – niciodată să nu te încrezi într-un animal!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :