Obsesia 14: Camera albă

10675530_747643195328915_3507234528229804123_nOraşul ăsta pute îngrozitor. Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să mă obişnuiesc şi cu putoarea asta, însă nu asta e problema. În faţa acelei porţi dădeam să fug nemişcat înapoi. Înapoi către nicăieri. Nenumărate lucruri le fac din impulsuri ce nu le pot controla şi aşa am apăsat butonul acela al soneriei ce deseori rupe liniştea.

Se aud cîţiva paşi şi în ușă apare o femeie de statură medie, suplă, cu privirea veselă a unei gazde primitoare. Mă invită înăuntru şi îmi arată unde pot lăsa bagajul pentru moment. Îmbrăcată îngrijit, cu mers graţios şi mişcări feminine, am plăcut-o din prima clipă. În salon am şezut pe sofa. Ştiind deja cum ne numim, am întîrziat cu prezentarea. Ne-am privit căutător unul pe altul şi am zîmbit. Am urmat un ritual straniu, eu exprimîndu-mă greoi pe limba ei, uneori chiar şi pe a mea, ne priveam în intervale de timpi în care cuvintele se înnodau în gît şi tăcerea părea eternă. – Anca e frumoasă… oare de ce spune lumea că e nebună? -, mă întreb. Îi spun că am nişte probleme, ea ştia. Îi mulţumesc cumva stînjenit pentru ceea ce face pentru mine, ea spune că nu e nimic, că e bucuroasă să mă ajute. Îmi oferă cafea, îi spun că nu obişnuiesc să beau, apoi ceai, îi spun că aş prefera ceva tărie. Nu are decît un soi de bitter şi nu bea alcool. Îi surprind o privire dezamăgită şi îi spun că aş fuma o ţigară. Ea nu fumează.

Părea că am început-o cu stîngul. Îi spun că nu vreau să creez deranj şi mă ridic să ies afară să-mi aprind ţigara. Mă însoţeşte şi în minutele acelea legăm un dialog protocolar. Un qui pro quo – cum mă simt aici, cum se simte ea, cu ce mă ocup, cu ce se ocupă, cum nu ne surîd prea multe lucruri -. Ea practică tai chi, oraşul o sufocă şi psihologul i-a recomandat mai multă linişte, mai multă verdeaţă. Are voce plăcută şi în timp ce se lega circuitul ăsta sonor, mintea mea se transformă în blank. Auzeam doar – Anca… Anca, eşti frumoasă -. O amazoană solitară, înverşunată şi oricînd gata să se cuibărească la pieptul eroului ei ce n-a mai apărut. Am stins ţigara şi am intrat în casă. Puţin mai destins, am privit-o ca şi cum aş fi cunoscut-o de-o viaţă. Începeam să mă simt în siguranţă. Şi ce e această siguranţă? Ce înseamnă?

Am privit ceasul de la mînă, arăta patru şi ceva după-masă. Îmi spune că obişnuieşte să se întindă în pat la ora asta. O oboseşte lumina palidă de-afară, aerul îmbîcsit, timpul… mă cheamă să îmi arate camera unde urmează să mă instalez. O cameră mică la etaj, zugrăvită în alb, cu o măsuţă şi un pat, ce-i drept cam mic pentru mine, în care mă văd dormind îngrămădit, deşi nu-i o chestie. Îngrămădit dorm şi într-un pat de doi pe doi. Îi mulţumesc încă o dată şi dau să mă întorc către ea. Stătea în uşa la un pas de mine. O cuprind uşor de mijloc fără să o privesc direct, nu ştiu de ce. M-a privit lung şi m-a luat de mînă să-mi arate restul încăperilor. Ajungem la baia de sus şi o întreb dacă pot să fac un duş. – Desigur, poţi să faci ce vrei, simte-te ca la tine acasă – mi-a răspuns. Pot să fac ce vreau, mi-a răsunat în minte. Ce anume şi cît o fi însemnînd asta, să poţi să faci ce vrei…

Dispare într-o clipă şi rămîn singur contemplînd cada şi duşul. Simţeam în jur doar parfum de femeie. – Anca mă place… – gîndeam şi totodată zîmbeam tîmp. – Pot să fac ce vreau şi ceea ce voi face va fi să mă masturbez aici, în cada ei, la duş, îmi voi însemna locul să se simtă că pe aici a trecut un bărbat…

560200_747305782029323_6706402291841838687_nAnca apare ca o fantomă plăcută cu două prosoape albe, pufoase, în braţe şi zîmbeşte. Le aşază pe un suport şi mă întreabă dacă totul e în regulă. Încercînd să îngîn un da o priveam insistent şi din acelaşi impuls incontrolabil o întreb dacă doreşte să împartă duşul cu mine. Cu garda lăsată, i-am citit o urmă de uimire în ochi. Îndrăzneala mea o surprinse şi aşteptam să mă înjunghie sau să mă îmbrăţişeze.

S-a apropiat încet şi ridicîndu-se pe vîrfuri m-a sărutat cu buzele uscate. Îmi părea o fetiţă atît de drăgălaşă în purtarea ei, încît toate poftele mele animalice s-au potolit. Nu mai simţeam dorinţa aceea de a o brusca şi depărtîndu-i cracii să o străpung ca ultima javră, să o stropesc şi să urlu în semn de victorie. Sărutul ei mă calmase ca o adiere proaspătă pe un soare dogorîtor.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *