Obsesia 13: Anca

Atunci m-am aşezat din nou la acea masă improvizată de birou. Cu o mână am şters praful de pe tastatură şi aş fi vrut să pot şterge şi praful din mine. Din nou pustiu… parcă aş fi schiţat un zâmbet ce-a murit în următoarea fracţiune de secundă de la naştere. De ce mama naibii nu e linişte când mă trezesc?! De ce sună undeva înfundat într-un radio Tasmin Archer cu al ei nenorocit Sleeping Satellite?! Unde trebuie să fugi să-ţi dea viaţă bună pace?! La Anca… o şoaptă ce-a născut din nou un zâmbet mohorât. 

*

Aflase prin cineva că intenţionez să părăsesc oraşul. Un călător necunoscut din nou pe fugă, iar ea s-a oferit să-l primească. Avea o cameră în plus, o bucăţică de viaţă în plus şi probabil un plus de singurătate. Am ezitat cu un gând şi am surâs cu un altul. O necunoscută îmi oferă un loc în spaţiul ei şi mă intrigă. Niciodată n-am socializat excesiv cu necunoscuţii, deşi îmi face plăcere să-i privesc, să-i analizez. Pe undeva mă fascinează nimicurile lor. Apoi am strâns boarfele şi un autobuz m-a purtat până la uşa ei. O căsuţă undeva la una din marginile oraşului. Pe autobuz aceleaşi fețe umane ce nu vor să transmită nimic. Care mai de care mai îngrămădit în colţul lui cu privirea sperioasă vânând un scaun liber. Şi totuşi, nu este asta imaginea generală, sau poate e doar ceea ce eu văd. Ştiu că nu mă avânt după scaune libere decât atunci când autobuzul e gol şi tot îmi rezultă dificil să aleg un loc, pe care la final îl aleg la întâmplare. Uneori privirea mi se opreşte asupra bătrânelor încercând să înţeleg ce nenorocire le-a transformat din acele femei misterioase şi atât de dorite în nişte epave… unele au reuşit să-şi păstreze misterul, dar la ce folos.

Toţi ajungem epave şi ne respirăm aerul îmbâcsit undeva pe-o mare pustie, lăcrimând la orizont ca tâmpiţii. E drept că nu toţi ajung să bântuie singuri în ultima aventură. Pur şi simplu unii s-au născut sub stele mai bune. Alteori privesc femeile tinere, de la eleve la cele mature. Alţi copii… unele chiar nu-mi inspiră decât silă fiindcă sunt atât de brute, de idioate. De altele în schimb, m-aş putea îndrăgosti în următoarea clipă şi cum să nu o faci atunci când le citeşti în ochi sufletul. Mă fascinează femeia. Să mă scutească însă acele cretine cu impresii de jonglerițe şi paraziţi sentimentali.

Autobuzul mă lasă aproape de căsuţa ei. Vântul mă îmbulzeşte din toate părţile şi mă gândesc că aş putea face reclamă la drei wetter taft. Mă întâmpina o poartă de fier cu gratii, vopsită în negru, destul de greoaie. O alee strâmtă cu pietriş de-o parte şi de altă până la o altă uşă cu model laminat de-un maro închis. Totul pare a fi pe moarte şi asta m-a făcut să înţeleg boala Ancăi.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *