Obsesia 12: Statuia

Nu înţeleg de ce acum îmi cotrobăi visele, eu nici măcar nu mai visez de câţiva ani buni. Mă prăbuşesc în somn ca şi cum m-aş prăbuşi în moarte. Nu văd, nu aud, n-am culori, ştiu doar că mă trezesc odihnit. Acum ai venit în visul meu, ca şi cum ştii, ca şi cum ştii, de unde naiba ştii, că te-am ucis.

Erai rece, ca o statuie, mirosea a frig în visul meu şi a albastru crud, iar tu te-ai aşezat pe pat, şi ţi-am văzut fiecare por al pielii tale, aşa de frumos întinse pe trup. Pielea aia a ta arămie, care-ţi acoperă oasele fragede, care formează curburi şi gropite exact acolo unde trebuie. A fost atât de reală atingerea ta. Erai goală în visul meu, Maia, şi neruşinata, şi numai ochii tăi negri ardeau, şi numai părul tău avea viaţă. Părul tău prin care ţi-am trecut degetele de atâtea ori ca să-i simt asprimea, ca şi cum în firele alea ţi-ai prins toate beteşugurile, toate eşecurile și toate renaşterile tale.

Am tresărit în vis la atingerea ta, o atingere calculată, şi de data asta n-am putut să-mi controlez subconştientul cum făceam în tinereţe. Acum ai fost mai puternică decât mine, şi te-ai răsucit în visul meu, ca o nălucă, și te-ai evaporat, lăsându-mă viril şi treaz şi cu senzaţia de rece în coaste.

M-am trezit tulburat şi mi-am aprins repede o ţigară, sperând ca fumul ei să te mi te risipească, şi iar ai crescut în mine când te-am gonit mai tare. Nu mai vreau… Și, la naiba, iar o să mă gândesc la tine, iar o să vreau să te protejez de propria-ţi răceală.

Stânca dementă, statuie fără inimă, femeie-nălucă, lasă-mă să dorm…

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *