O noapte furtunoasă – piesa de rezistență a lui Caragiale

Am reușit să văd (în sfârșit!) O noapte furtunoasă în montarea lui Felix Alexa la Teatrul Național, sala Liviu Rebreanu (Amfiteatru). Deși se joacă de ani de zile, interpretarea actorilor nu s-a prăfuit și nu a devenit o haină veche de care vrei să scapi cât mai repede, fără păreri de rău așa cum s-a întâmplat, din păcate, cu multe piese cu succes la public.

Mărturisesc că mi-a plăcut viziunea regizorală a lui Felix Alexa deși trebuie să admit un adevăr evident: bagheta lui Felix ar fi putut să se rupă în mii de bucăți dacă nu avea inspirația să distribuie actorii potriviți în rolurile potrivite. Scenografia e simplă, fără tușe metaforice, fără elemente de care personajele s-ar fi putut ajuta la o adică…. avem un leagăn în mijlocul scenei și un paravan dintr-un fel de plexiglas în fundal. Atât. Paravanul e cu schepsis, pentru că în timp ce sala Amfiteatru se umplea până la refuz, busturile noastre, ale spectatorilor se oglindeau claie peste grămadă, distorsionat, unul lângă altul, unul sub altul, precum o reflexie caricaturală a unei realități de care nu suntem pe deplin conștienți. Iar prima replică lui Mircea Rusu în pielea lui Jupân Dumitrache, intrat în scenă cu un brici de bărbierit după o lungă scrutare a semicercului sălii, este: ”Iaca…niște papugii!”

Nu sunt de acord cu părerile celor care au văzut personajul lui Mircea Rusu îngroșat, exagerat, cazon, cu accente caricaturale. Dacă afirmi lucrul acesta, în mod evident nu stăpânești foarte bine opera lui Caragiale și, mai mult, nu ai habar de realismul îngroșat, de maidan, pe care marele dramaturg a reușit să-l contureze perfect, realizând acum mai bine de 100 de ani o radiografie fidelă a structurii noastre interioare, a esenței și a sevei care alunecă prin celulele și venele românului neaoș, neinstruit, grobian, ușor de recunoscut datorită acestor geniale tipare. Cum spuneam, Mircea Rusu nu s-a lăsat copleșit de panoplia de interpretări anterioare a lui Jupân Dumitrache și a gândit o schemă de interpretare interesantă, punându-și la bătaie vocea și o nemaipomenită expresivitate facială, adăugând gesturi aluzive și poante din propriul bagaj actoricesc.

Mihai Călin, în rolul lui Chiriac, mi-a lăsat impresia că nu e suficient de viril pentru a îmbrăca haina grea a ibovnicului coanei Veta interpretată de Irina Movilă. Din relația celor doi am înțeles că Veta îl mănâncă pe pâine pe Chiriac la orice oră vrea, dar nu prea vrea că are ceva treabă cu croșetatul, cârpitul și lucrul de mână… De altfel, rolul Vetei este de departe cel mai complex în această piesă, Caragiale împrumutând personajului mici accente dramatice menite să rupă întrucâtva firul amuzant al acțiunii și stridența personajelor din mahalaua bucureștilor. Acesta este rolul de care în facultate ne-am ferit care cum am putut. Ne dușmăneam pentru Zița, Mița și Didina Mazu, dar când venea vorba de Veta, brusc ne apuca o jenă sau un junghi intercostal. Pentru că nu știi de unde să apuci acest rol, până unde să duci suferința, cât să fie de reală durerea că amantul te acuză că-l înșeli. Irinei Movilă i-a ieșit pentru că ea pare șlefuită după metoda ibseniană, împrumutând personajului profunzimi și răscoliri interioare.

Despre Zița vreau doar să spun că este rolul care poate să ia aplauze la scenă deschisă dacă e interpretat cu tact și dacă înțelegi până la identificare esența personajului. Este de departe cel mai ofertant rol din piesele lui Caragiale, care te poate ajuta să-ți descoperi calități comice sau lejerități interpretative. Poți adăuga ticuri nervoase, te poți juca cu vocea, cu fața, cu ochii, cu lacrimile, poți face aproape orice cu corpul tău pentru că monologul vedetă: stai, țațo, să vezi ce-am pățit cu mitocanul… anunță un șuvoi de cuvinte lipsite de armonie dar amuzante prin interpretare. Zița place, asta e clar. Ea place orice-ar fi, de-aceea mi se pare un rol ușor, demn de laudă dacă îi adaugi condimente noi izvorâte din talentul nativ.

Eeeeeee… știți din ce cauză a fost pusă Zița într-un con de umbră? Nici nu vă imaginați! De apariția lui Rică Venturiano, studintele în drept, cu angelul radios cu tot… și cu pijamalele din mătase cu care venise la cordit… și cu periuța și pasta de dinți însoțite de pahar pentru clătit gura, și cu incredibila mișcare scenică a interpretului Dan Puric, profetul nostru cel de toate zilele, care mi-a arătat încă o dată că talentul dacă nu e însoțit de inteligență e un fel de caca-maca-la-oraca. Rică Venturiano a lui Puric a fost cred, pariul lui Felix Alexa cu el însuși. Pariul l-am câștigat noi, publicul, care culmea, am reușit să râdem în hohote, de o interpretare extraordinară a unui rol aparent banal și liniar. Probabil că niciun alt actor nu ar fi reușit să creeze atât de ilar scena în care după urmările pe coclauri Rică își scoate periuța de dinți ca să-și curețe costumul.

Ca să scurtez și să nu mă apuc să povestesc toate cioacele din piesa lui Caragiale, vă recomand călduros să vă luați ”belet” și să purcedeți la vizionarea furtunoasei nopți.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :