Nu te uita înapoi cu furie

carAm un coleg de serviciu care de ani buni îşi parchează maşina, în fiecare dimineaţă, între două locuri în aşa fel încît nici o altă maşină amplasată în vecinătate nu i-ar putea zgîria (ori atinge) preţiosul autoturism. Acum să nu vă gîndiţi că are vreun Lamborghini sau un Ferrari. Este doar o maşină comună în America de Nord şi pe care o vezi zilnic la fiecare colţ de stradă (un fel de Dacie românească). Doar vehiculul lui este, încă, relativ nou. Şi spălat proaspăt în fiecare dimineaţă. De cîte ori îl văd pe temătorul şofer parcînd în zig-zag, cu toate pînzele fricilor sus, zîmbesc îngăduitor pentru că realizez cît de greu ne auto-depăşim temerile şi cît de inevitabile sunt, de fapt, “zgîrieturile” în viaţa noastră (oricîte măsuri de precauţie ne-am lua).

Nimeni nu va putea merge prin viaţă fără să nu aibă măcar o cicatrice (la mînă, picior, cap sau în suflet). Oricît ne-am dori să ne menţinem înfăţişarea (sau carcasele) intacte, imaculate, pur şi simplu nu sîntem făcuţi să funcţionăm aşa. Îmi amintesc prima căzătură mai serioasă a fetiţei mele. Culmea, ne aflăm în sala de aşteptare a pediatrului şi totul s-a întîmplat într-o fracţiune de secundă, sub ochii mei şi ai bunicii sale. Eu am plîns mai mult decît ea, chiar dacă doctorul m-a mîngîiat pe umăr, cu blîndeţe şi mi-a spus : “Nu-ţi face griji! Nu a păţit nimic. Copiii sunt foarte elastici la această vîrstă, nici nu simt căzăturile acestea uşoare, se pot ridica imediat…”.

upsÎn acel moment am avut revelaţia faptului că deşi fetiţa mea va primi tot ajutorul, devotamentul, suportul şi sprijinul meu fizic şi moral, întreaga mea dragoste, însă n-o voi putea proteja în totalitate de micile cicatrici, julituri şi zgîrieturi cu care se va confrunta în viaţă şi din care, de multe ori, va învaţă lucruri esenţiale pentru existenţa ei. Pentru că dacă maşinile sînt neajutorate în fata pietrelor care le pot avaria sau decoji vopseaua sau în faţa altor şoferi care le pot lovi în trafic sau în parcare, corpul uman este înzestrat cu o putere uimitoare de a se regenera. Rănile, loviturile, căzăturile din viaţa noastră fac toate parte din inteligentul proces evolutiv, fizic şi emoţional.

Nici rănile sufleteşti nu fac aici o excepţie. Chiar dacă uneori umblăm prin viaţă cu “plăgi emoţionale” peste care punem pansamente de ego, teamă sau falsă mîndrie, acestea nu se vor vindeca decît în momentul în care le vom accepta şi le vom lăsa să ne înveţe  lecţia despre iubire, devotament, mîndrie, încredere de sine. Uneori nu vrem să se ştie cît, dacă şi de ce suferim, dar în loc să ne pierdem timpul încercînd să ne ascundem rănile interioare, mai bine ar fi să folosim acest timp să mergem cu ele înainte, ca far călăuzitor pentru experienţele viitoare în care (sperăm că) nu vom mai repeta aceleaşi greşeli. Cum altfel am putea să suflăm şi în iaurt dacă niciodată nu ne-am fript cu ciorba?

Mă uit cu drag acum la cicatricele mele, fizice sau de orice altă natură. Datorită lor sînt exact în locul în care sunt azi şi nu regret nimic, absolut nimic din trecutul meu. Sînt suma tuturor experienţelor mele de viaţă. Şi viaţa mea a fost şi este foarte frumoasă, indiferent de cîte ori am căzut şi, inevitabil, am luat-o de la capăt. Întotdeauna am făcut exact ce mi-am dorit, mi-am îndeplinit fiecare vis, mai mare sau mai mic, indiferent de cîte obstacole am avut de înfruntat, doborît sau învins. Nu am trecut intactă prin aceste experienţe. Mai am cîte o “urmă” pe ici, pe colo. Sufletul arată ca şi cum am trecut printr-un zid de sticlă, dar sunt încă în picioare, încă visez, iubesc, mă bucur şi sper. Mă uit cu dragoste la micile vînătăi care apar pe picioarele sau mînuţele fetiţei mele pentru că datorită lor ea ştie acum de unde să sară sau nu, pînă unde se poate căţăra în parcurile pe unde ne petrecem după-amiezile şi care leagăne  sînt pentru copiii de patru ani şi care sunt pentru adolescenţi.

pinza de rouaZîmbesc cînd văd bătăturile de pe degetele unui prieten drag, pentru că dincolo de înfăţişarea lor uşor inestetica, acestea îl ajuta să cînte la chitară, zilnic, fără dureri (sau echipamente) suplimentare. Am învăţat-o chiar şi pe mama să-şi aprecieze crăpăturile şi bătăturile din călcîie pentru că acestea au purtat-o prin viaţă, victorioasă, cu cinci copii şi un milion de greutăţi în braţe. Toate acestea nu au împiedicat-o să viziteze Canada de cîteva ori, să-şi poarte picioarele sănătoase prin locuri la care, cu ani în urmă, nici măcar nu putea visa. Nu vreau neapărat că acest articol să sune ca una din povestioarele motivaţionale care ne (tot) circulă prin contul de Facebook zilnic (nu c-ar fi ceva rău, dimpotrivă, le prefer ştirilor negative cu accidente şi catastrofe), dar vreau totuşi să adaug că trupurile şi sufletele ne-au fost dăruite în această viaţă nu pentru a le pune în vitrina sau pentur a le menaja de eventuale zgîrieturi şi răni ale vieţii; ne-au fost dăruite să le luăm cu noi şi să le purtăm cu încredere prin toate aventurile şi întîmplările, să ne felicităm la fiecare pas spunîndu-ne : „Dar ce călătorie fantastică şi minunată este viaţa mea!”

Acum mă consider o persoană precaută, grijulie, care îşi foloseşte creierul, inima şi liberul arbitru, în alegerile vieţii, în fiecare zi; şi încerc să îmi învăţ copila aceleaşi valori. Însă niciodată nu-mi voi parca maşina, trupul sau sufletul între două locuri doar de frică unor vechi cicatrici, lovituri, dezamăgiri sau de teama unor noi eventuale “zgîrieturi”. Pentru că merit să trăiesc din plin, frumos, adevărat şi prezent în fiecare zi. După durere, vine întotdeauna un zîmbet şi mai larg, iar ceea ce nu ne doboară ne poate doar  împiedica pentru o vreme sau ne obligă să facem cîteva „flotări” pentru condiţie fizică, ne învaţă doar lucruri preţioase despre noi şi ne face, garantat, mult mai puternici pentru un azi şi mai frumos.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :