Nu am copii perfecți, nici părinți. Și nici eu nu sunt perfectă

mere si fetitaMama mea este o ființă extraordinară. O iubesc, o respect, pot să îi iert orice. Ai auzit asta de atâtea ori că la un moment dat, te întrebi: sunt singura care uneori simte că își pierde mințile în preajma mamei sau a copilului său? Ceilalți sunt perfecți si eu sunt defectă?!

În realitate, vine un moment, nu se știe exact când, tu și mama ta (sau tatăl tău) sunteți în două bărci diferite care trag spre același port, doar că fiecare vede o altă rută. Ea îți vrea doar binele. Și tu iți vrei binele doar că, nu este deloc ceea ce ea înțelege prin asta. E de ajuns o mică scânteie să ia foc fitilul care aprinde lucruri uitate, de la prezent spre înapoi,când îți ștergea mucii cu batista, Tu i le reproșezi, ea le înghite și îți întoarce un după câte am sacrificat pentru tine… Acel moment când nici tu, nici ea nu mai sunteți cea/cel mai extraordinar/ă pentru celălalt.

teddy bearsȘi dacă nu ți-o  spune, vezi în ochii ei, e săpat acolo încă de când te-ai născut, fiindcă da, o mamă se va sacrifica pe sine pentru copii, indiferent cât de mult apreciază sau observă cei din jur. Și da, o mamă îți va dori întotdeauna binele, încercând să te ferească de greșeli pe care ea însăși le-a făcut, pe care nu și le recunoaște sieși și cu atât mai puțin în fața altora. O mamă nu își cere scuze, oricât de mult aștepți asta de la ea. Și cu sufletul ei mare iartă, dar nu uita, ceea ce este evident.

Paradoxul este că, și mama și copilul (fie el/ea de 10, 20 sau 40 de ani), amândoi au dreptate. E greu să pui asta în cuvinte. Un alt paradox este că, oricât te vei strădui, nu vei fi niciodată copilul la care a visat și nici ea părintele pe care încă îl aștepți. Dar uităm și iertăm cu toții și trecem această moștenire copiilor noștri. La un moment dat și ei își vor uri părinții din suflet, apoi vor pleca de acasă și vor deveni părinții copiilor care, pe modelul învățat, vor repeta istoria. Este ca un blestem al omenirii și să nu îmi spui că ai văzut relație perfectă mamă-copil sau tata-copil, că nu te cred.

noirExperiența mea de mamă și de fiică, îmi spune că în cele mai dificile momente, atunci când totul în jur o ia razna, atunci când îți vine să fugi  într-o pădure să urli până te calmezi, chiar să o faci. Nu detona bomba. Taci și fugi! Revino când poți vorbi cu mama sau cu copilul tău rațional, la distanță față de furia pe care o simți. SȘi nu te învinovăți, pentru că furia ta e normală. Da, am fost furioasă pe mama mea și pe copii de nu știu câte ori. Nu am reușit mereu să evit dezastre și am învățat pe piele mea că e mai bine să previi decât să repari.

Ceea ce face o relație să rămână în parametri buni, cu variabile naturale, este atenția la sine și la celălalt. Acel lasă-mă în pace, uneori chiar înseamnă că celălalt sau tu aveți nevoie de o pauză. Împingerea unor discuții peste această limită dăunează grav sănătății relației. Cu toții ne iubim părinții, cu toții ne iubim copiii, cu toții suntem oameni și suntem vulnerabili în fața altor oameni. Sunt lucruri care nu se spun, sunt tăceri care trebuie să se respecte. Sunt mulți de DA și mulți de NU care exact asta înseamnă.

Vine un moment când neatenția la sine și la nevoile celuilalt în situații grele pot aduce rupturi definitive. În viață însă, familia o dobândești și este bine să o păstrezi. Restul vine și trece.

Love, peace and share!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *