Nichita Stănescu – copilul teribil al poeziei româneşti

neata1Nichita Stanescu este acceptat necondiţionat, adeseori de oameni care nu-i deschid cărţile, tocmai pentru că-l iubesc foarte mult şi nu vor să sufere o dezamăgire. În felul acesta se pierde, rămîne neutilizat un bun spiritual de mare valoare.

Nichita a scris şi a publicat mult, dar nu a publicat integral şi exact ceea ce a scris. De multe ori, poetul şi-a dictat versurile trimişilor unor reviste ori le-a recitat – pe măsură ce le improviza – celor din anturajul său (care nu întotdeauna au avut grijă să le noteze sau să le ţină minte. Numeroase texte au fost scrise pe şerveţele de hîrtie, margini de ziar, bilete de teatru, pentru a fi dăruite unor oameni ridicaţi pe loc la rangul de prieteni. Există de asemenea şi poeme scrise cu creionul dermatograf pe pereţii dormitoarelor unor frumoase femei.

Toată această risipă de texte asemănătoare cu o împrăştiere de manifeste din avion, este în consens cu o strategie a afirmării specific scriitorilor din secolul XX. Cu o sută de ani în urmă un poem era inaugurat ca un monument, ceea ce presupunea o finisare prealabilă şi o la fel de îndelungă expunere ulterioară. Autorul investea foarte multă energie creatoare într-o operă şi apoi aştepta răbdător ecourile, iar dacă acestea întîrziau să apară se resemna cu idea că, poate, cîndva, după ce va muri, I se vor recunoaşte şi lui operele artistice. Astăzi însă interesează succesul imediat.

În acest joc a intrat şi Nichita Stănescu, care era un amator de success imediat şi, prin vocaţie, un improvizator. Singur mărturisea că, dacă nu-i reuşea un poem, nu mai revenea asupra lui ci scria altul, şi apoi altul, şi tot aşa, la nesfîrşit. În plus, poetul a început să fie imitate de numeroşi tineri din România şi din alte ţări. Expansiunea operei sale a continuat în acest mod. Cine vrea să studieze deci opera lui Nichita Stănescu îşi poate pune întrebarea ce anume să studieze. Pentru asta însă, trebuie mai întîi să existe cititorul acela care are starea de spirit necesară pentru a înţelege poezia lui Nichita Stănescu, în stare să-şi deschidă inima şi mintea şi să dea prejudecăţile la o parte.

Pentru a intra deplin în joc, cititorul trebuie să renunţe şi la obişnuinţa de a căuta în orice text o organizare logică. Poezia lui Nichita are logica ei, complet diferită de aceea a mesajelor schimbate în mod obişnuit între oameni în procesul comunicării.

in padurea cu aluneŞi-am zis verde de albastru,

Mă doare un cal măiastru,

Şi-am zis pară de un măr,

Minciună de adevăr,

Şi-am zis pasăre de peşte

Descleştare de ce creşte

Şi secundă am zis de oră

Curcubeu de auroră,

Am zis ou de un schelet

Am zis hoţ de om întreg.

La toate întrebările dintre scriitori şi cititori se ajungea inevitabil la întrebarea, rostită de cineva din sală pe un ton indignat “ce a vrut să spună, domle, Nichita Stănescu?” Astăzi nimeni nu mai pune această întrebare. Nichita Stănescu are mai mulţi admiratori decît cititori.

Merită efortul să deschizi o carte de Nichita Stănescu pentru că această poezie conţine mari resurse de frumuseţe. Căci ce poţi să simţi altceva în urma următoarelor versuri, care apar acum în zilele noastre pe toate felicitările de dragoste, iar mulţi dintre cei care le folosesc habar n-au cui aparţin?

Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi

Şi ţi-aş săruta talpa piciorului

Nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea,

de teamă să nu-mi striveşti sărutul?

the horse spiritRefuzul lui Nichita Stănescu de a se lăsa prins într-o formulă a fost nu numai o atitudine estetică, ci şi o metodă de a se eschiva de la plictisitoarele obligaţii pe care încercau să I le impună cei din jur. “este un amestec ciudat de forţe în fiinţa lui nichita stănescu: un respect aproape religios pentru poezie şi o supunere aproape cinică faţă de real. Cum de a ieşit poetul profund din acest adolescent pus mereu pe farse, iubitor de lucruri lumeşti, rămîne o enigmă a fiinţei lui complexe.

Enigma nu e chiar aşa de mare, de fapt. Nichita a fost un om şi un poet profund, numai că avea masca actorului de circ. Era impulsive, naiv, uneori banal, fantezist, ironic, era modul lui de a trăi, de a înţelege şi a scrie. Nciodată nu se ştia la ce te puteai să te aştepţi de la el. Demonul interior care exist îl îndemna să facă altceva. De pildă, Nichita Stănescu promovează simplitatea, dar dacă o desfacem, această simplitate se dovedeşte a fi deosebit de complex. Totul a plecat de la marea sa sensibilitate şi de la priceperea de a-şi intelectualiza această sensibilitate. Un poem ilustrativ în acest sens este “Dimineaţă marină”

Mă ridicam din somn ca din mare,

Scuturîndu-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,

Sprîncenele cristalizate de sare,

Abisele. 

woman in natureVa fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,

Urcînd un soare neobişnuit

Adînc lumina în ape să împungă:

Din ochii noştri se va întoarce înmiit. 

Mă ridicam, scuturîndu-mi lin undele,

Apele se retrăgeau tăcute, geloase

Plopii-mi atingeau umerii, tîmplele

Cu umbrele lor melodioase.

Reprezentările lui sunt nu numai senzoriale, ci şi senzuale. Nichita Stănescu se defineşte ca un voluptuous, cu precizarea însă că plăcerile sunt întotdeauna filtrate, pînă la maxima lor purificare. Nichita Stănescu caută performanţa în materie de senzaţii, cu alte cuvinte, îşi propune să înregistreze senzaţii foarte greu de perceput şi de înregistrat. În poezia sa nu vom întîlni niciodată triluri de păsări, în schimb vom avea parte de mirosul unei femei nenăscute:

Laşi mirosul tău în aer

De metal şi de femeie

Şi de car încins pe lutul

Întinderii caldee

De coloană viitoare

Dintr-un secol nenăscut

De zid ars de o văpaie

Care-o arse şi pe ruth.

Şi-mi pari că eşti aievea

Ploaie aspră, fraged nor,

Dulcea mea antichitate

Dintr-un secol viitor.

64816_133552330157882_1215014022_nSunt foarte multe de spus despre poetul Nichita Stănescu, cel care singur îşi definea poezia, cum altfel, prin alte două versuri remarcabile. ”Am gîndit un mod atît de dulce,/de a se întîlni două cuvinte”. Putem aminti de exemplu că după absolvirea facultăţii a devenit pentru scurt timp corrector, şi apoi timp de opt ani redactor la secţia de poezie a Gazetei literare, unde redactor şef era atunci Zaharia Stancu. Pentru Nichita aceia au fost anii unei sărăcii pline de vise literare, o perioadă cuprinsă de o nepotolită sete de cultură şi de adevăr, bogată totuşi în semen minunate ale harului curat al talentului, anii uneia dintre cele mai frumoase şi mai exemplare boeme române. Afinităţi comune duc la închegarea unui “cerc” inconformist, spiritual şi simpatico, “autodidact” în sensul cel mai bun: Grigore Hagiu, Mircea Ivănescu, Nicolae Breban, Petre Stoica, Cezar Baltag, Fănuş Neagu etc. Majoritatea provinciali veniţi la Bucureşti să cucerească Gloria, locuiau în cămăruţe ieftine la subsoluri ori mansard. Cea mai mare parte a timpuluui îşi înşelau foamea, ce nu ţinea seama de geniul lor, cu gustări simbolice fanteziste, ceai negru şi fum de ţigară. Nichita era unul dintre puţinii cu salariu şi loc sigur de muncă, în schimb veşnic nu avea unde dormi. De altfel, pentru el somnul avea mai puţină importanţă decât mâncarea, poetul fiind un campion al nopţilor albe închinate poeziei şi filosofării, conversaţiilor pline de spirit. Primea cu graţie însă ajutorul prietenilor care-l găzduiau cu dragoste în umilele lor locuinţe. Îi va dedica un poem mansardei lui Petre Stoica din Str. Gutenberg nr. 16 A.

walkingPe strada Gutenberg într-o mansardă

Demult, beţiile cu ceaiuri negre

Făceau aldinele să ardă

Pe zidurile răzuite negre.

Mari hărţi de fum purtînd cocardă

O lună strălucind din cercuri negre

Noi doi visam o mare artă

Cu versuri albe versuri negre

O inimă dinamitardă

Bătea-n ciolanele noi, negre

Pe strada Gutenberg într-o mansardă

Pe strada Gutenberg într-o mansardă

Pe strada Gutenberg într-o mansardă…

Ruptura dintre generaţii, caracteristică boemei ca stare de spirit, acţiona la ei, ca o punte către trecut, ai cărui moştenitori direcţi aceşti tineri se considerau. Dincolo de “neseriozitatea” lor social. Ei erau serioşi cărturari cu solide cunoştinţe de cultură, spiritual histrionic ascunzînd o gravitate instransigentă faţă de tot ce însemna formaţia lor spiritual şi propria creaţie. Prea puţin din preocupările lor răzbate acum pînă la tipar, ceea ce scriu într-adevăr valoros va apărea abia peste ani în volume. Literatura noastră se îndreaptă cu certitudine spre o zodie fastă. Negurile începeau  să se ridice. Tinerii boemi vor deveni marii scriitori ai celui de-al treilea moment clasic al culturii româneşti.

Nichita Stănescu, unul dintre marii reprezentanţii ai poeziei modern este sentimental. Iată un paradox care intră în formula originalităţii creaţiei sale şi o face iubită de publicul larg. Datorită sentimentalismului ei, poezia lui Nichita este înţeleasă şi de cei care n-o înţeleg. Dincolo de sensul propriu-zis al cuvintelor există un ton, o metasemnatică, inteligibile oriunde, oricând şi de oricine, ca muzica:

Poezia este ochiul care plînge

Ea este umărul care plînge

Ochiul umărului care plînge

Ea este mina care plînge

Ochiul inimii care plînge

Ea este talpa care plînge

Ochiul călcîiului care plînge” (Poezia)

Toate jocurile de abstracţie, toate aforismele, toate solemnităţile de epopee, în sfîrşit, toate enunţurile aparent impersonale din poezia lui Nichita Stănescu au acest acompaniament sentimental care nu se stinge niciodată.

Nichita Stănescu a promovat sentimentalismul dintr-un impuls lăuntric şi din tendinţa, proprie programului său esthetic de a fi imprevizibil, de a contrazice, la nevoie, printr-un “conformism” ostentativ, nonconformismul generalizat.

summer at the seasideCînd declară patetic că iubeşte, că vrea să fie iubit, că-i este dor de cineva sau că se simte singur, Nichita Stănescu nu pare deloc desuet. Se ajunge chiar în situaţia de a-l face pe cititor să sufere de snobism invers, ştiind că nu ţine pasul cu vremea dacă nu este şi el sentimental.

Cel mai frecvent, duioşia se exprimă printr-un fel de injurii alintătoare, inspirate din codul afectiv folosit de locuitorii periferiei oraşului.

Şi totuşi te întrebi: de ce

Şoarecele de cîmp

Vrea să nască şi naşte şoareci de cîmp?

A dracului putoare de viaţă.”

Sau:

A venit îngerul meu şi mi-a zis:

–          Eşti un porc de cîine,

O jigodie şi un rît,

Pute iarba sub umbra ta!” (Al meu suflet, Psychee)

Invectivele folosite cu drăgălăşenie reprezintă o bună soluţie pentru un poet modern de a fi sentimental.  Intimitatea constituie, de altfel, una dintre obsesiile lui Nichita Stănescu. În reprezentarea ei, poetul este convingător şi prin originalitatea frapantă a imaginilor:

Şi îl îmbrăţişa cu sine însuşi

Cum îmbrăţişează inima single

Şi creierul ideile…” (Dreptul la timp)

putina gheataIubitul şi iubita se amestecă, pur şi simplu, ca două substanţe într-o soluţie:

Mă vor bea cîndva, zeii

Şi vor simţi în mine gustul tău…” (Sete)

Sentimentalismul sublimează adeseori în melodramă. O capodoperă a genului este poemul “A mea” în care mi se prezintă o sfîşietoare poveste de dragoste.

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă

În lipsa mea ea se gîndeşte numai la mine,

Ea cea mai dragă şi cea mai aleasă

Dintre roabele sublime. 

Ei i se face rău de singurătate,

Ea stă şi spală tot timpul podeaua

Pînă o face de paisprezece carate

Şi tocmai să calce pe dînsa licheaua…

Povestea de dragoste este inspirată din repertoriul cîntecelor de lume care, la rîndul lui, s-a alcătuit de-a lungul timpului prin stilizarea naivă a unor drame reale, petrecute la mahala. Un love story este poemul “Creştea altă iarbă”: “Hai să ne strîngem în braţe/ hai să ne strîngem în braţe”.

Ni se propune mai apoi o demagogie a dragostei, atît de frumoasă încît nu rezistăm tentaţiei de a o lua în serios:

Cu gleznele julite, eu te pîndesc cînd treci

Printre rocile ţărmului, reci.

Marea se va preface în păsări străvezii,

Cite le-ncap ochii deschişi spre ea,

Şi vor zburda fîlfîind, cînd ai să vii,

Pînă-n piscul văzduhului cu o stea.

Şi urmează două versuri din câte s-au scris în literatura română. Exuberanţa teatrală a poemului lasă locul, în final, unei duioşii fără margini:
Mă voi preface orb şi am să vin

Cu braţul întins, să-ţi mângâi chipul!

Fără comentarii!

Un alt poem, Nod 17, publicat cu un an înainte de moartea sa, prezintă o agonie nesfîrşită, o mistuitoare sete de moarte, intensificată de sentimentul de a nu putea muri:

Cînd ninge peste Marea Neagră spre Bosfor,

Cînd ninge pe albastra de mediterană

Şi nici de frig nu pot să mor!

Doamne, mă chinuiesc şi nu pot să mor!

Mi-e viaţa veşnică şi rană,

Şi nu pot să mor

Şi ninge şi nu pot să mor

Şi mi-este foarte frig cînd foarte ninge,

Şi nu pot să mor!

Şi cum tot doream în taină, de multă vreme, să mai şi vărsăm o lacrimă citind o carte de versuri, sper să acceptaţi fără prea mult ezitări propunerea.

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. xxlweblog spune:

    Nichita Stanescu – Interviu „Flacara” 1977
    – Te raneste existenta si te schimba.Mi-e si frica sa ma uit in oglinda. Pentru ca poezia se scrie cu un corn de melc si nu cu o baioneta.
    – Nu am nici o programare in originalitate. Dealtfel, original e barbarul, nu omul inteligent.
    – Sunt un om onest, nu am facut din poezie niciodata o trambulina spre cine stie ce zari.
    – Fiecare poezie trebuie scrisa ca si cum ar fi prima pe care o scrii.
    – In general, cand citesc o poezie buna, am sentimentul ca am scris-o eu.
    – Cum as putea sa patrund in sufletul tau?
    – Cu sufletul tau.
    – Dar cu intrebarile mele?
    – Prin urechi. E, insa, o cale mai laturalnica.

  2. Zully Mustafa spune:

    Întotdeauna să îl auzi pe NIchita Stănescu de peste mări și țări, de peste viață și moarte.

Comentează :