Miruri, biruri și o educație care supraviețuiește (încă) din fondul clasei

11855775_804451333007988_2131468990485540549_nAșteptăm cu nerăbdare să înceapă școala. Văd că supermarketurile s-au umplut de acuarele și penare, de zici că nu fac altceva copiii noștri decât să picteze toată ziua la școală, de zici că trăim în țara care respectă drepturile de autor ale pictorilor, ba mai mult, îi și plătește.
Da, în sfârșit, dacă n-ar fi supermarketurile nici n-am ști că peste două săptămîni începe școala. Se pare că cea mai mare grijă a educatorilor şi profesorilor din ziua de azi este să asigure la clasele la care predau necesarul pentru a-şi desfăşura orele cum trebuie. Necesar care constă în cretă, burete de şters tabla, faţă de catedră (că nu se mai păstrează ca pe vremuri de la celelalte generaţii de elevi), pernuţă pentru scaunul profesorilor etc. Toate pentru bunul mers şi marele confort al educaţiei. Pentru că, să recunoaştem, a fi profesor în ziua de azi nu este deloc confortabil. (Asta dacă nu se trezește cineva – de obicei cei care erau numiți ”repetenții din fundul clasei” – să vocifereze că ce, bă, ce fac profesorii 4-5 ore la școală? mai vor și bani?)
Aşa că în prima şedinţă cu părinţii așteptăm să se discute, ca de obicei, despre fondul clasei, nu neapărat despre viitorul copiilor. Ce-i ăla? Şi-aşa acest viitor este destul de incert, aşa că ce rost are să le dăm iluzii părinţilor (unora dintre ei) care încă mai cred că „dacă ai carte ai neapărat şi parte”? În ziua de azi dacă ai cretă la tablă e ceva.
Iar dacă părinţii, după ce îşi ajută copiii la teme (date încă din a doua zi de şcoală), mai au forţă să riposteze sau să chestioneze acest necesar sau fond al clasei plus fondul şcolii bine, dacă nu, iară bine. Oricum ar fi, vor fi nevoiţi să se cotrobăie prin buzunare sau să se împrumute până la salariul următor ca să fie şi copilul lor în rândul celorlalţi.
Educaţia costă. Peste tot în lume, nu numai în România. Numai că, dacă în alte părţi ale Europei aceste costuri şi taxe sunt la vedere şi apar abia după învăţământul liceal, la noi educaţia se cuantifică în tot felul de miruri, pentru că altfel, educatorul n-o să-şi aplece în veci atenţia asupra odraslei tale. Mai sunt mirurile de Crăciun, că tot se apropie, mirurile de 8 martie, mirurile de sfârşit de an, de despărţire, de revedere, de draci şi de laci. Ţin cu părinţii, asta e.
Cunosc îngrijorările propriile mei părinţi atunci când se apropia o sărbătoare de-asta în care trebuia să-ţi arăţi respectul faţă de învăţătoare sau diriginte, măcar cu un buchet de flori, dar parcă mai trebuia ceva ca să fie fata (adică io) în rândul lumii. Să nu mă fac de râs. Să nu rămân mai prejos. Noroc că aveam flori în curte. Mă scoteam aşa, până în ziua când un buchet de flori a fost prea puţin şi-am avut parte de un scandal monstru în faţa celorlalţi colegi că o respect prea puţin pe madama profesoară căreia i-l dăruisem. M-am simţit umilită, desigur, dar a fost un moment crucial când am decis la 12 ani că eu voi învăţa doar pentru mine, nu pentru profesori care, în loc să se bucure de rezultatele lor şi de propria abilitate de a motiva un elev către performanţă, îl pun la zid pentru că nu şi-au arătat material respectul. La atîta se reduce învățătura voastră?
Cunosc şi discuţiile anumitor profesoare de prin cancelarii (în fapt, nişte viespare) care atunci cînd se apropia un eveniment de înălţare ”a respectului” începeau să trepideze la gîndul unui fierbător de cafea, că dacă le atingeau puțin începeau să scoată cafea pe nări,
Sau aruncau aluzii mamelor care întrebau și ele cum puteau, mai discret, mai cu capsa pusă, ce şi-ar dori de moş Crăciun. Că nu se poate să nu existe o mamă de-asta care face şanţ pe holurile şcolii sau ale grădiniței şi are iniţiative nefireşti, spre disperarea celorlalţi părinţi.
11902299_807715912681530_7404131737489026887_nŞi-apoi, ani mai tîrziu, cînd am luat cunoştinţă de alte sisteme de învăţămînt, povestea unei românce mutată în Spania m-a luat prin surprindere. Îşi înscrisese copilul în clasa I şi, obişnuită fiind cu gesturile drăguţe, a cumpărat un buchet superb de flori pentru învăţătoare. Aceasta din urmă i l-a refuzat pe motiv că nu vrea să se expună în faţa elevilor şi a părinţilor ca un om care primeşte (ceva) şi face favoritisme. Asta chiar e lipsă totală de respect față de profesia ei, a mai spus spanioloaica, înfierbîntată că i-ar putea trece cuiva prin cap că poate fi cumpărată.
Cam aşa se măsoară respectul prin alte părţi. Înveţi, eşti preţuit pentru rezultatele tale, nu reuşeşti să te ridici la nivelul celorlalţi elevi din clasă, eşti ajutat. Niciodată favorizat sau anulat ca individ, în funcţie de situaţia materială.
Pînă cînd vom învăţa acest exerciţiu fundamental de decenţă, vom avea doar o educaţie care supravieţuieşte încă din fondul clasei.

Zully Mustafa

După ce am lucrat în presă mai bine de 20 ani, dar și ca profesor timp de 7 ani, m-am dedicat din 2007 exclusiv scrisului și călătoriilor. Am scris cărți pentru copii, am avut rubrici în revistele FHM, Unica, Femeia și Playboy. Primul roman, “Strugurii s-au copt în lipsa ei”, s-a epuizat în două luni și jumătate de la lansare. Au urmat romanele “Nopți orientale” și ”Al treilea călător”. Plus altele pentru copii. De 8 ani locuiesc în Medgidia cu familia, călătoresc des, traduc pentru Pro Tv filme turcești și-mi pregătesc următoarele romane. Din cînd în cînd, mai scriu și pe aici.

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :