Mîndrie și prejudecată – Jane Austen

mandrie-si-prejudecataEram în liceu cînd majoritatea gagicilor citea pe sub bănci Jane Austen și Sandra Brown. La vîrsta aceea (16-17 ani) nu prea făceam diferența dintre cele două scriitoare. Cum toate discuțiile despre mariaj, zestre, bărbatul ideal din oracolul ideal cu zodia potrivită îmi zbîrleau părul de pe ceafă, mă refugiam pe plajă unde, în mijlocul vacarmului estival, puteam să mă pierd printre oameni despuiați și bronzați și să privesc în gol spre orizonturi.

Chiar dacă vremurile s-au schimbat de la sfîrșitul anilor 1700, femeile își doresc în continuare același lucru: un bărbat curajos, cu caracter, personalitate, înalt, frumos și cu moșii, care să le iubească indiferent cum sînt ele. Dar dacă se poate ceva mai rapid și mai promiscuu.

Și nici măcar nu cred că este o fantezie, ci o realitate care nu mai poate fi atinsă. Iar femeile se mint că așa vor ele. Că e voința lor. Așa că toate energiile se concentrează în găsirea unei slujbe potrivite (sau mai multe în România de azi), în care femeia trebuie sa avanseze, să demonstreze că e dezirabilă și potentă, ca să poate fi iubită de viitorul ales. Așa și numai așa. Dacă nu e zestre, măcar un job bun.

enhanced-buzz-13391-1365786095-7În societatea lui Jane Austen era de-ajuns să aibă o reputație bună, o educație necesară pentru a o transmite viitorilor copii, să cunoască eticheta și să nu se abată prea mult de la ea. Mai mult decît atît, orice greșeală a unei fete avea repercusiuni asupra familiei (în cazul în care făcea parte dintr-o familie numeroasă, cu alte 4 surori pe lîngă, cum era familia Bennet din cartea lui Austen), fiind exclusă din cercurile unde celelalte și-ar fi putut găsi partide bune. Astfel, toate discuțiile se învîrteau în jurul acestor subiecte. Invidii de femei, bărbați care doreau femei virtuoase, care să aibă grijă de casă și viitorii copii, femei care să-i respecte pentru ce le oferă el. Hm… Vă sună cunoscut scenariul? Și ce se întîmplă dacă te abați de la scenariu? Societatea te pedepsește…

30 de ani în urmă cam așa stăteau treburile și pe la noi. Mai puțin balurile, probabil. Anglia anilor 1700-1900 nu răpea femeilor dreptul la distracție, nici aparenta iluzie că sînt stăpînele alegerilor lor. Fetele erau crescute în spiritul căsniciei și de dragul acestui rol în societate (doamna Cutare) erau în stare să suporte nefericirea alături de un soț nepotrivit (vezi ”Portretul unei doamne”, Henry James). Nu feelingurile erau cele care stăteau în spatele alegerilor, ci renta, dota, moșia. Așa că micile tragedii ale fetelor care picau îndrăgostite pe la vreun bal de cîte un tînăr aristocrat erau reale în toate punctele lor mai mult sau mai puțin siropoase. Și, desigur, singura armă de apărare era mîndria. Neîndrăznind să spere la EL, nobilul, gentleman-ul perfect, îi evitau privirile și compania, tocmai pentru a nu-și face false speranțe. Astfel, pe acest fond, mîndria venea dintr-o frumoasă și tulburătoare decență. Exista chiar riscul ca unele căsnicii să nu se lege tocmai pentru că tînăra nu îndrăznea să se arate mai îndrăgostită decît era de fapt, retezînd din start curtea pe care i-ar fi putut-o face un admirator.

pride-and-prejDupă despuierea din reviste și de pe coperte de tot felul, după replicile dezinvolte gen ”la mine sau la tine?” sau ”urci să bei o cafea?” ale fetișcanelor moderne (sau ale femeilor mai mature, că desigur, cum să nu, e semn de maturitate să cedezi cît mai repede în ziua de azi), cartea lui Jane Austen (al cărei subiect m-ar fi plictisit în adolescența mea existențialistă, nu și atmosfera creată, totally British) vine ca o reașezare a unor reminiscențe preadolescentine, de care vag îmi amintesc: dar știu că era ceva ce ținea de priviri și săruturi furate, de respingeri care se voiau apropieri, de certuri care erau mai mult declarații stîngace de dragoste și mereu teama de a nu recunoaște că ești vrăjit de-a binelea de o altă ființă umană, atît de necunoscută, dar atît de atrăgătoare.

Mi-a plăcut domnul Bennet, un tată clasa întîi, indiferent la crizele nevestei, care avea o slăbiciune pentru fetele mai mari și mai înțelepte, tată cărora le transmisese dragostea pentru cărți și arta polemicii (confruntarea dintre Elizabeth și lady Catherine e superbă) și plictisit de celelalte trei mai mici, care erau ca niște chițăitori în crinolină, al căror singur scop era să se mărite cu primul venit. ”Dacă mai vin niște tineri pentru Mary și Kitty, trimite-i la mine, căci sînt foarte bine dispus”, îi spune el spre final lui Elizabeth, după ce buclucurile se aranjaseră.

Un stil curat, pe care-l simți autobiografic, fără șmecherii tehnice, o poveste pe care o spune, cu o oarecare ironie, puțin amuzată și puțin întristată că așa stau lucrurile și nu altfel. Jane Austen a murit la 41 de ani, nemăritată.

1Avem și o versiune de film din 2005, cel cu Keira Knightley (în rolul lui Elizabeth) și Donald Sutherland (în rolul lui Mr Bennet). Nici nu aș fi putut să văd pe altcineva mai potrivit în rolul cerebralei Elizabeth (un amestec de fată sălbatică, aprigă, delicată și de o feminitate înduioșătoare, a cărei mîndrie e o virtute și nu un defect, o actriță cu un aer aristocrat și cu unul dintre cele mai frumoase zîmbete din ultima vreme de pe marele ecran. Părerea mea…)

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :