Luxosul drum către viața de apoi

a sunat ceasulȘtiam deja că în România o înmormântare costă cât o nuntă, deși nu te distrezi deloc la ea. Fie că ai 15, 20, 40, 80 sau 100 de persoane participante la funeraliile celui apropiat, cheltuielile până la groapă sunt aceleași, pentru că firmele de pompe funebre sunt necruțătoare în privința prețurilor practicate.

Și dacă ar fi numai atât… Dar nu este. La banii alocați dricarilor moderni se adaugă taxa de înmormântare plătită la biserică, banii dați popilor pe blat, lovelele încasate fără chitanță sau bon fiscal de către gropari, plus banii alocați pentru pomana de după înmormântare.

Când tragi linie, ajungi la concluzia că, în zilele noastre, dacă nu ai bani sau dacă succesorii tăi nu au fonduri, există riscul să fii incinerat și nu înmormântat.

Și, dacă la nuntă mai tragi speranța că mai recuperezi ceva din sumele cheltuite, la înmormântare rămâi cu buza umflată pentru că banii pe care îi primești de la Casa de Pensii sunt apă de ploaie în comparație cu cheltuielile efectuate.

Și tot e bine dacă ai locul de veci cumpărat în prealabil. Că scapi de o grijă. Pentru că altfel cheltuielile se dublează.

De exemplu, la Constanța, în Cimitirul Municipal, ca să iei un loc de veci cu cavou/criptă cu trei locuri, trebuie să bagi mâna adânc în buzunar. Nu de alta, dar prețul este piperat. Din câte cunosc, un loc de veci este în jur de 7500 lei (75 milioane lei vechi) dacă îl achiți în rate. Și prețul ăsta cică e unul redus, pentru pensionari, așa cum mi-a spus la telefon o angajată a Cimitirului Municipal din Constanța.

Înmormântarea a ajuns în zilele noastre un adevărat lux, pe care nu și-l permite orice muritor de rând. Iar cea mai recentă înmormântare la care am participat a constituit bomboana de pe coliva luxosului drum către viața de apoi. Dar să vă spun despre ce este vorba și să vă cruciți.

Coliva sfintei Agenții funerare Ștefan

A murit sora bunicii, la o vârstă respectabilă. Octogenară, cu bolile specifice vârstei, s-a dus către viața de apoi în urma unui atac cerebral major.

După care a început calvarul pentru urmași… Caută o firmă de pompe funebre. Mai nou, unele au devenit agenții funerare, care chipurile îți oferă totul la pachet. Așa zic ele în pliantele cu care prostesc pensionarii.

În realitate, mortul are parte doar de un sicriu, câteva pachete, o colivă, uleiul amestecat cu vin, transportul de la morgă la capelă și de la capelă către cimitir. Atât. Și pentru tot pachetul ăsta agenții morții încasează banii pe care statul, prin Casa de Pensii, îi acordă pentru înmormântare. În jur de 2000 sau 2200 lei.

Toate ar fi bune și frumoase dacă lucrurile oferite ar fi de calitate. Dar când vii la capelă cu o colivă acră, fără zahăr și fără nuci, parcă îți vine să te întrebi pentru ce ai dat ca boul ajutorul primit de la Casa de Pensii către întunecații angajați ai unei agenții de pe Calea Moșilor. Care se mai și plâng, la ieșirea din capelă, că mortul e mai greu decât atunci când l-au adus de la morgă. Cum, bă, să fie mai greu? Că nu a mâncat, nu a băut nimic, ci doar a stat pe năsălie, într-un șantier… Șantier despre care vă voi povesti în continuare.

Praful sfântului Haralambie

La parohia Iancu Nou – Bălăneanu din Capitală s-a construit o capelă. S-a construit – așa se lăuda parohul Augustin către niște prieteni care tocmai îi vizitau complexul bisericesc situat pe Șoseaua Mihai Bravu.

Numai că în realitate capela este un șantier. Sunt de acord cu faptul că s-a ridicat, că altarul capelei a fost sfințit, dar abia acum au demarat lucrările privind pictura din interiorul acestui lăcaș și încă se mai execută finisări interioare.

Cei care vin cu mortul la capelă în această perioadă își asumă un risc major. Adică, înainte de a duce decedatul la groapă, ca în țărână să se întoarcă, îl îmbălsămează la propriu cu praful din capela bisericii Iancu Nou – Bălăneanu, ce are hramul Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie.

Practic, o fatalitate, cum ar fi spus nenea Iancu Caragiale. Dar fatalitatea dracului este girată de preoții parohiei cărora rudele decedatei le-au solicitat ca sicriul să fie dus în biserică… Fără succes însă, pentru că popii au spus că și capela este ca o biserică. Așa este, atât timp cât are un altar sfințit.

Dar dacă tot ții mortul în capelă, îi asiguri măcar condițiile necesare. Nu vii ca un idiot, în ziua în care familia aduce la capelă sicriul cu rămășițele celui decedat, și te apuci să dai cu șmirghelul pe toți pereții interiori pentru că trebuie să pregătești terenul pentru pictori.

Practic, cu o zi înainte de înmormântare, sora bunicii a fost prăfuită zdravăn, cu acceptul parohului bisericii Iancu Nou – Bălăneanu, timp de o oră și jumătate. Am fost acolo chiar înainte ca ăia cu numele Dorel de România să înceapă prăfuirea decedatei. Nu am apucat decât să aprind o lumânare, să așez niște garoafe în sicriu, după care am fost luat la rost de clopotarul bisericii, care mi-a spus să revin peste o oră pentru că ei au treabă. Și au avut din plin, pentru că și în ziua înmormântării în capelă trona praful dat jos de pe pereți, cu șmirghelul, cu o zi înainte. Oriunde priveai, pe ușa de termopan de culoare închisă, pe ramele ferestrelor de termopan, pe steagurile bisericești, pe mese și pe scaune, praful alb, de BCA acoperea totul.

Norocul decedatei a fost că agenții de la firma de pompe funebre o acoperiseră cu două perdele. Altfel aș fi asistat la primul mort îmbălsămat cu praf înainte de a fi dus la groapă. Praful Sfântului Haralambie…

12421806_10204515188674616_590944156_nBlestem de gropar

Trec peste slujba de înmormântare din capelă, care s-a desfășurat conform tipicului, dar cu prezența tuturor celor patru preoți ai bisericii și a celor trei dascăli… Plus clopotarul de serviciu, care este și paracliser, și omul care ține cheia de la wc, și cel care se ocupă de șmirgheluit și prăfuit morții… Dorel bun la toate. Trec și peste indicațiile popimii privind împărțirea banilor pentru slujbă, în două plicuri, unul pentru preoții slujitori și altul pentru dascăli.

Să zicem că astea sunt inerente oricărei înmormântări. Dar ceea ce se întâmplă în cimitirul Izvorul Nou, din zona Dristor, sfidează nesimțirea. După ce cheltui o grămadă de bani cu firma de pompe funebre, după ce plătești ”depozitarea” în capelă și cei patru popi, trei dascăli și un clopotar care au asigurat slujba de înmormântare, te trezești jefuit de groparii de la cimitir.

Nu contează că ai loc de veci, criptă cu trei locuri, că plătești în fiecare an redevența, că ești la zi cu toate taxele. Este nevoie să scoți bani mulți pentru cinci gropari care îți ridică capacul de la criptă, îți depun sicriul în groapă și așază cinci plăci deasupra lui (dintre care patru le aveai deja), peste care aruncă o mână de ciment. Câți? Vreo 1000 sau 1200 de lei. Cât, băi? Ești prost? Atâția bani pentru o muncă de maximum două-trei ore?

Până la urmă, te înțelegi cu ei, achiți suma, dar după ce depozitează sicriul în groapă, îți mai cer și alți bani. Bineînțeles că pentru toată suma respectivă nu beneficiezi de niciun bon fiscal, de nicio chitanță, de nicio factură. Ba mai mult, îți spun să revii peste două săptămâni ca să îți cimenteze capacul de la criptă și să le dai alți bani. Și… te apucă toți ăia negri și urâți.

Așa cum s-a întâmplat cu fiica defunctei care i-a amenințat pe gropari că i-a filmat când i-au cerut alți bani peste ceea ce conveniseră inițial. Iar groparii au luat foc. Cu foamea de bani în gât s-au dus la popă și i-au spus că au fost filmați și, ca totul să aibă un preț corect, i-au blestemat pe unii dintre participanții la funeralii să le moară cineva din familie și să ajungă la cimitir pe mâna lor.

Blestem de gropari de România…

Poate că ar trebui ca inspectorii ANAF să își bage un pic nasul și prin cimitirele din România să vadă câte miliarde de lei vechi nu sunt impozitate lunar în urma afacerilor ilegale executate de groparii evazioniști fiscal. Și să înceapă cu Cimitirul Izvorul Nou, din Dristor.

12714167_10204515188594614_1088880397_nPomana DADA(istă)

Și ajungem în sfârșit la locul de haleală… pardon, de pomană! Restaurantul de lux (sic!) DADA, aproape de fostul domiciliu al defunctei.  După toți nervii cauzați de cele relatate mai sus, vă dați seama că abia așteptam să mă așez la masă ca să mă liniștesc.

Fiind zi de post, bineînțeles că au fost pregătite bucate adecvate. Numai că sunt sigur că defuncta și rudele ei octogenare nu le-au mâncat în viața lor. Probabil că știa popa ce știa, de a dat bir cu fugiții, fără să mănânce nimic, după ce a binecuvântat coliva ce urma să fie pusă pe masă și pachetele pregătite pentru participanții la înmormântare.

Nu m-am putut abține să nu zâmbesc în momentul în care popa slujea bucatele, când am constatat că în fața popii, peste drum, în aria de vizibilitate a părintelui, trona un manechin îmbrăcat cu o ținută feminină lejeră, de bordel franțuzesc, peste care era aruncată ditamai poșeta. Am vrut chiar să imortalizez scena, dar m-am temut de reacția rudelor apropiate ale defunctei. Mai mult, lângă manechin era intrarea către WC și pe ușă puteau fi zăriți pictați doi sâni dezgoliți ai unei femei de moravuri ușoare și atârnătoarea masculului de lângă ea.

Iar pe peretele fals de lângă masa unde urma să mâncăm se afla o poză cu un motan ce ieșea dintr-un joben.

DADA(ism) curat, fraților, o pomană cum nu a văzut nici măcar Tristan Tzara.

Am început cu o pălincuță de prună, licoare veche de 30 de ani – așa cum a ținut să menționeze fiica decedatei. Lângă sticluța cu licoarea de 30 de ani, trona încă una, de dată mai recentă. Pălincă de pere…

În memoria moartei am tras două cinzeci pe gât cu licorile tari și am așteptat bucatele.

Felul întâi? Supă-cremă de ciuperci cu crutoane. Când au văzut babetele de la masă ce au primit, s-au uitat chiorâș, dar ca să nu se facă de râs, din cauza ignoranței, au băgat lingura adânc în bolul din fața lor și au înghițit cu noduri. Mie mi-a plăcut crema din fața mea, în ciuda culorii gri-brun, care te ducea cu gândul la altceva. Ba chiar am mai dat pe gât încă un bol, cu pălincuța aferentă, bol pe care îl refuzase o comeseană mai tânără. Și…, dacă tot au plătit rudele un număr de supe-cremă, am zis că e păcat să nu fie mâncate.

Apoi am așteptat felul doi, timp în care unii au tras câte o mahoarcă, în amintirea defunctei care mai bea câte un tutun la cafeaua de dimineață, iar alții, printre care și eu, au degustat vinul roșu de Valea Călugărească, din sticlele ce umpleau masa.

Și a venit minunea de fel doi: niște legume tăiate julien, trase la tigaie, care tronau peste un cuib de fidea sau tăiței fini din ăia ordinari care se găsesc la pliculețe la Mega Image. Un fel de chinezărie, gustoasă, dulce, ce trebuia asezonată musai cu oțetul balsamic de pe masă, dar care, surpriză, nu trebuia consumată cu bețigașele asiatice, ci cu furculița și… cuțitul. Cel puțin așa au stabilit ăia de la DADA, care ne-au pus și cuțit la masă, deși nu avea nimeni nevoie de el decât ca să ne tăiem venele după toate câte le-am văzut în ziua aceea.

Când au văzut felul doi, o parte dintre meseni a căzut în apoplexie. Cum, bre? Ce este asta? – au zis câteva băbuțe de la masă. Noi înțelegem că trebuie mâncare de post, dar așteptam să vedem pe masă ce mânca defuncta, adică niște salată de vinete, făsui bătut, varză călită, sărmăluțe de post, zacuscă, cartofi prăjiți sau un delicatessen de șnițel de soia. Nimic din toate astea… Restaurant de fițe, DADA(ist), mâncare pe măsură.

Mă uitam la pensionarele din fața mea și mă întrebam ce mama lui Ștefan cel Mare ar fi făcut dacă personalul localului le-ar fi pus să mănânce felul doi cu bețigașe, așa cum era normal.  Cred că aș fi avut parte de o scenă demnă de cascadorii râsului, cu bătrânele suferind de artrită monzolind farfuriile, cu degetele rășchirate tremurând printre bețigașele orientale, cu fideaua curgând din gură înapoi în farfurie printre plăcile din cavitatea bucală.

În timp ce mă delectam cu scena din fața mea, nu am observat decât în ultima clipă că fiica defunctei a rașchetat două farfurii cu legume și fidea din fața unor domnișoare ce refuzaseră mâncarea. Dar ce a pus capac, a fost momentul de după, ospătarul, văzând că una dintre tinere nu avea farfuria chinezească în față, i-a mai adus încă una… Dacă tot era plătită, ce să facă și omul?!

Bineînțeles că fideaua ordinară și legumele au luat calea către sistemul meu digestiv, ca să nu fie aruncată pomana… Colivă nu am mâncat, pentru că nu mai intra… Chit că ar fi meritat să încerc pentru că era făcută pe comandă și nu de agenții funerari ai Sfântului Ștefan de pe Calea Moșilor.

Dar după atât DADA(ism) aveam și eu nevoie de o relaxare…

Dumnezeu să ne ierte pe toți!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *