Locul 2 – o lecţie de imperfecţiune

life is rollercoasterCei care mă cunosc destul de bine, ştiu deja că pot ţine foarte greu pasul cu mine, în sensul că dacă mă apucă năbădăile şi vreau să iasă ceva ca mine, nu-mi mai stă nimic în cale. Corporatiştii m-ar numi „competitivă”.  Unul din motive este că n-am chef, nu-mi place şi nici nu văd sensul competiţiei, şi totuşi au fost momente cînd am ţinut morţiş să dau peste nasul cuiva.

N-o să fiu însă ipocrită să vă spun că vai ce-mi place locul II. Nu, pentru mine viaţa e mult mai simplă decît o ecuaţie cu două necunoscute. Accept provocările. O fac metodic şi cu răbdarea unui şahist. Dacă e nevoie îmi pun şi poker face-u, am eu strategiile mele care să te facă să regreţi îndrăzneala. Aşteaptă-te, deci, la ce-i mai rău. După astfel de faze nu mai există provocări „just for fun”. Orice ar fi, vreau să cîştig. Am nevoie să cîştig. Toată lumea are nevoie de asta, pentru că așa ne-au programat toți (părinții, școala cu profesorii ei, angajatorii cu aerele lor de șefi). Am nevoie ca tu să înţelegi că nu eşti nici mai bun, nici mai rău şi să taci din gură şi să nu mai provoci pe nimeni la nimic. Decît la iarbă verde. Stai acolo pe iarbă, fumează liniştit, numără gărgăriţele şi mănîncă sendvişuri cu brînză feta şi castraveţi. Dacă poţi să faci asta, ai învins.

***

fitnessApropo de asta, aveam la un moment dat (un moment care a ţinut 15 ani) o prietenă care nu putea accepta ideea locului 2 şi avea o satisfacţie aproape orgasmică să fie cea mai tare din parcare. Avea 10 pe linie, îşi făcea toate temele, avea liniate toate caietele încă din prima zi de şcoală, gulerele ei erau aşa de apretate că puteai să-ţi tai beregata în ele. Era atît de plictisitoare cu totul al ei pus la punct că nimeni nu avea să-i facă niciodată vreun reproş. Era exemplul pe care toate celelalte fete îl urau de fiecare dată cînd mamele lor spuneau „de ce nu faci ca X? De ce nu înveţi ca x?” cînd au început reproşurile de gen „de ce nu te joci ca x?” (care nici măcar nu se juca să nu se murdărească), am zis că trebuie să iau măsuri.

Nu e aşa mare şmecherie să fii perfect. Trebuie doar să faci lucrurile cît mai bine şi toată lumea va fi fericită. Aşa că mi-am propus ca o săptămînă din perioada aceea cît a existat X în viaţa mea să fiu perfectă: temele făcute, caiete liniate, mai greu a fost cu gulerele alea apretate de la beregată, dar am rezistat, am vorbit afectat la ore, am stat cu mîna ridicată pe sus pînă am făcut febră, ba chiar m-am hotărît să fiu medic în săptămîna aceea, am făcut chiar efortul de a învăţa papagaliceşte un comentariu literar despre poezia lui Coşbuc (ceva ce mi-a ieşit foarte foarte greu, cel mai greu lucru din săptămîna aceea).

M-am provocat singură la perfecţiune să văd care e şmecheria. Ce s-a întîmplat: au crescut notele într-adevăr, profesorii m-au scuipat să nu mă deoache, mama a crezut că m-am lovit la cap şi nu mă simt bine, băieţii cu care mă alergam în pauze mi-au întors spatele şi n-am mai aflat minunatele lor secrete, iar tipa asta X s-a depăşit pe sine, crezînd c-o să rămîn aşa toată viaţa şi o să-i iau locul. Locul 1, înţelegi?

Orgoliul de a fi cel mai cel, vanitatea de a fi cea mai cea… cînd totul e atît de simplu. Într-o zi murim şi tot ce-am gîndit, trăit, simţit nu mai are nici o importanţă, se şterge pentru totdeauna. Şi nu se şterge pentru alţii, cît în primul rînd pentru tine. Nu mai eşti pe nici un loc. Nu mai poţi fi pe nici un loc. Pentru că eşti nicăieri.

De-aceea mi-e simplu să cîştig. Ăsta e tot secretul. Nu dau doi bani pe locurile din faţă, nu vreau pe nici un podium, nu simt nevoia să se ridice nici un steag pentru mine, deşi ştiu că dacă vreau, pentru mîndria, orgoliul sau vanitatea părinţilor, o pot face. Dar mai ştiu şi că pierd cele mai minunate prietenii şi momente nesăbuite ale vieţii.

soarele peste oraseMi-am adus aminte de această goană după Locul I şi de această minunată tipă X, care nu s-a remarcat apoi prin nimic deosebit în viaţă, ca toţi ceilalţi locuitori de pe podium pe care i-am cunoscut aidoma ei, atunci cînd ajungînd în Dubai, expații de-acolo erau numai posesori ai Locului I. Şi pentru prima oară în viaţă, eu care oricînd puteam să fiu locul I, dar alesesem să fiu mai spre coadă ca să am timp pentru minunatele prostii ale vieţii, ca de pildă visatul la cai verzi pe pereţi, m-am speriat văzînd atîta performanţă pe metru pătrat. Pentru că performanţa vine la pachet şi cu inflexibilitatea, şi acest din urmă aspect al performanţei este cel care, de fapt, enervează la culme.

Ei bine, în Dubai nu poţi să comanzi o pizza normală. Nu poţi să zici că vrei o Quatro Staggioni sau o Diavolo, va trebui să specifici foarte clar ce fel de Quatro Staggioni şi ce fel Diavolo (de parcă ar sta cineva să numere în cîte feluri se poate prepara o pizza care arată la fel peste tot). Proprietarul îţi spune, fireşte, că făina este autentică, cea mai albă din lume, importată din Italia, iar reţeta este din carneţelul secret al maică-sii pe care a pus mîna abia după ce asta a crăpat.

Nu poţi să comanzi nici o nenorocită de îngheţată pînă nu te asigură cineva că este făcută din cea mai cremoasă cremă făcută din cel mai proaspăt lapte provenit de la cele mai vaci vaci. Pînă şi pomul de Crăciun din Abu Dhabi are peste un milion de beculeţe într-un loc unde nu vine Crăciunul niciodată. Dar dacă tot nu vine, măcar să fie cel mai cel pom.

Dacă vrei să celebrezi Anul Nou la miezul nopţii, sigur se va găsi cineva care-l celebrează la 11 noaptea, ca nu cumva să rămînă în urmă.

Dubaiul este paradisul suprasaturat al bărbaţilor (şi femeilor) alfa. E un oraş cu coaie. Bărbaţi şi femei care îşi arată unul altuia coaiele şi şi le ciocnesc pe masă să vadă care pereche se sparge mai repede, spre satisfacţia naiba ştie cui. Dacă ai o mică ambarcaţiune acolo, vine unu şi-ţi dă peste nas că are un yacht. Dacă ai yacht, altul are un super yacht. Dacă te enervezi şi-ţi iei un super yacht, vine altul şi-şi parchează ditamai Titanicul doar ca să-ţi facă în ciudă. Credeţi-mă, totul e la superlativ! Iar dacă îndrăzneşti să spui că tu te mulţumeşti şi cu o bărcuţă cu două vîsle, să vezi strîmbături din nas.

Oamenii ăia de acolo se chinuie să supravieţuiască la modul cel mai crunt, săracii. Ăştia de la noi abia au după ce bea apă, dar nu contează asta, dacă ar fi să ajungă în Dubai ar visa şi ei la un Titanic.

bate vintuŞi acesta a fost unul din multele motive pentru care Dubaiul nu m-a dat pe spate. Dacă să fiu pe locul I înseamnă să fac scandal pe la restaurante şi să umilesc bietele filipineze venite să muncească pentru a-şi întreţine familia, dacă asta înseamnă să le arunc monede pe jos ca să le fac să se aplece să strîngă suma pe care le-o datorez pe mîncarea servită (cum a procedat una de-asta (superpowerwoman cu 6 perechi de coaie), mereu pe Locul I) ei bine, nu mersi. Aşa ceva poţi oricînd face cu oricine, şi oriunde. Nu-ţi trebuie lecţii de perfecţiune pentru asta.

Şi-apoi nici o cină cu astfel de spilcuiţi n-a ieşit cum trebuie. Nu am ce să vorbesc cu astfel de oameni, habar nu au să ducă la capăt o discuţie care nu este legată de slujbe, yachturi şi bunăciuni. Mai nou au dezvoltat un cult ciudat pentru bucătărie, de parcă să mănînci rafinat a devenit dintr-o dată the ultimate shit. Nu e de mirare că pizzarii au ajuns să-şi omoare mamele ca să-i mulţumească pe ofuscaţii ăştia. Şi da, pe ăştia îmi place să-i provoc şi să-i bat, să le iau Locul I, să-i văd cum li se umflă jugulara şi cum cad în depresie că n-au anticipat nu ştiu ce ecuaţie necunoscută. E o chestie de imprevizibilitate ce nu poate fi controlată de cei supuşi regulilor prea dure a celor 4-6 sau 10 perechi de coaie cu care se fălesc. Pentru că puterea de orice fel, fără puţină flexibilitate, este ca stînca aceea semeaţă care se sprijină pe o buturugă putrezită de vreme. La prima ploaie, cade în cea mai apropiată prăpastie, se face bucăţi mai mici, numai bine pentru vulturi să se spîrcîie din văduh pe ele.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :