Liniştea lucrurilor pe care le gîndeşti

linisteaExistă lucruri pe care le-ai aflat din auzite, pe care le citeşti sau pe care le vezi la alţii. Poate că îţi plac sau te intrigă. Dar nu le vei înţelege niciodată pînă nu ajungi să le trăieşti. Există lucruri pe care vrei să le schimbi în tine, dar oricît te-ai strădui, rezultatul întîrzie să apară. Şi există o zi anume, în care timpul tău se opreşte în loc şi din acel moment trec multe zile, nu ştii cîte, nu le poţi număra. Parcă sunt toate la fel. Singur sau în mulţime, e ca şi cum nu ai exista, dar există o parte din tine care lucrează mecanic, rîde sau vorbeşte, şi o parte din tine, adîncită într-un univers în care timpul nu are timp, nu există noapte sau zi.

Trezirea la altă viaţă 

În ziua cînd timpul meu s-a oprit în loc, am început să acţionez dintr-o pornire interioară adîncă, pe care nici nu mă străduiam să o înţeleg. Există un ritm monoton, în acel univers atemporal. Primele modificări s-au simţit în alimentaţie. Au început să îmi placă din ce în ce mai puţine alimente. A existat o perioadă în care nu îmi era foame deloc. Nu mai puteam mînca. Probabil au fost zile în şir. Apoi îmi era rău şi mă simţeam obosită dacă mîncăm anumite lactate, sau carne sau alimente procesate termic. La un moment dat am renunţat să mai încerc să le mănînc. M-am rezumat la mese simple, compuse din fructe, sucuri de fructe, legume. Treptat, mi s-a modificat percepţia asupra mîncării şi a mesei. Inclusiv gusturile. Am început să prefer gustul uşor acrişor. Nu îmi era niciodată foame, doar sete. Contrar obsesiei multor oameni, care îşi imaginează că a deveni vegetarian este un proces chinuitor, în care suferi de foame, ca un cîine şi eşti mereu mort de oboseală, eu am simţit exact contrariul…

În a doua etapă am simţit că mă sufocă totul în casă, că mă lovesc de obiecte pe care nu ştiam sigur dacă chiar le folosesc. Deschideam dulapul şi mă întrebam mereu cu ce haine mă simt bine din toate cele pe care le am, cu care mă îmbrac cu plăcere. Într-o zi şi fără să mă gîndesc că ar putea fi o nebunie, am decis să arunc sau să donez absolut tot ce nu mi se mai părea util. Am început cu hainele pe care nu le mai foloseam. Apoi am golit toate suprafeţele de toate obiectele de decor, am golit din sertare absolut tot ce mi-e era inutil sau nu-i găseam vreo întrebuinţare. Mi s-au părut enorm de multe. Probabil că starea aceea de inconştienţă atemporală m-a făcut să am curajul să arunc totul.

caminoDe la consumism la minimalism 

Casa a devenit pustie, austeră, oarecum impersonală. Pe măsură ce au trecut zilele însă, am realizat că nu-mi lipsesc deloc obiectele pe care le-am aruncat. Obişnuinţa de a le fi folosit cîndva s-a pierdut rapid şi nu a generat nici o frustrare, ba dimpotrivă, am intrat într-o stare de odihnă mentală. În casa circula parcă un fluid de aer curat, aducător de linişte. Era mereu curat, mereu aerist, cînd îmi plimbam ochii obosiţi pe suprafeţe, pe parchet, nu mi se intersecta privirea de nimic, nu-mi reţinea nimic atenţia, nu-mi genera nimic vreun gînd sau vreo dorinţă.

Încet, încet am interiorizat totul… Bogăţia şi abundentă nu se mai aflau la exterior. Ca şi cum începi să îţi auzi gîndurile, să îţi asculţi sufletul. Şi oricît de obosit ai fi fizic, mental e ca şi cum ai fi mereu odihnit, agil şi limpede. Apoi am început să remarc cum totul s-a simplificat. Nu am mai simţit nevoia să cumpăr nimic nou. În faţa unui obiect frumos şi a obişnuinţei de a achiziona, mă întrebam dacă am nevoie cu adevărat de el sau va trebui să-l arunc îtr-o zi aşa cum am aruncat trei sferturi din obiectele din casă. Am constatat că aveam nevoie cu adevărat de extrem de puţine obiecte. Şi aveam cu adevărat nevoie de obiecte de foarte bună calitate, pentru a nu-mi petrece timpul schimbîndu-le sau reparîndu-le. Obiecte utile, în acord cu epoca în care trăim, care să ne facă viaţa uşoară. Dar puţine. Stricte.

minimaAm început să mă îmbrac cu puţine lucruri, acelea care îmi plăceau cu adevărat, simple, fără zorzoane, fără metale. Un ceas îmi era suficient, poate nişte cercei, în completare…. Mîncam puţin, nu foarte variat, nu foarte procesat… doar dintr-o cerinţă imperioasă a corpului. Totul devenise parcă mai uşor, eu, casa, viaţa… Iar cînd m-am trezit din starea aceea de atemporal, am constatat că nu trecuse doar o zi, ci mult, mult mai multe zile.

A trăi – trăire = fericire

Nu aş putea spune ce s-a întîmplat exact în perioada aceea de atemporal, dacă a fost greu sau uşor.

Ştiu doar că acum nu mă înconjoară aproape nimic, decît obiecte absolut necesare. Nu cumpăr absolut nimic, decît ceea ce trebuie înlocuit şi doar în momentul în care se termină. Nu mănînc nimic din ce ar putea să-mi facă corpul să fie greu, să petreacă timp să digere. Tot ce are importanţă este vocea minţii mele, care se face acum mult mai clar auzită, aproape că aş putea să spun pe bună dreptate şi în mod pragmatic că nu îţi trebuie nimic, dar cu adevărat nimic, pentru a fi fericit. Hrana şi veştmîntul ce te acoperă şi chilia în care dormi nu sunt pentru a te face fericit. Ele sunt doar atît cît trebuie pentru a trăi. Ador tehnologia, dar ea există doar pentru a te ajuta. Maşina de spălat spală, autoturismul te duce unde ai nevoie, calculatorul îţi înlocuieşte poate biblioteca, sau scrisoarea, sau ziarul, sau poşta, sau plata facturilor, sau radioul etc, dar toate acestea nu sunt pentru a te face fericit sau pentru a-ţi întreţine o atare stare de fericire.

Călătoria către mine însămi

Oamenii de lîngă tine şi dacă rămîn lîngă tine şi dacă pleacă, nu sunt nici ei aici sau acolo pentru a te face fericit. Sunt pur şi simplu. Sau nu. Fără motiv. Fără discuţii. Fără argumente. Merg poate în aceeaşi direcţie. Sau poposesc poate în acelaşi loc în care eşti şi tu acum. Şi dacă dai tot filmul pe mut, în mod imaginar şi scoţi din context cuvintele, gesturile, sau certurile sau iubirea din aşternut, sau gesturile romantice, nu rămîne decît acel fluid între doi oameni, care există sau nu. Şi acea tăcere între doi oameni, care apare cînd nu ai nimic de făcut, decît să mergi înainte în linişte, fără să te uiţi înapoi sau în lateral şi acea persoană să te urmeze firesc, aşa cum poate au făcut primii oameni, cînd o femeie şi un bărbat s-au întîlnit la o răscruce şi fără să ştie să vorbească, fără să aibă ceva de împărţit, au decis fiecare pentru el, să-şi alăture drumul. Pînă unde? Pînă cînd?

travel inside the moonTot ce contează e călătoria, pe care o faci, fie că vrei, fie că nu. 

La ce ne trebuie atîta balast cît adunăm într-o viaţă?

Nu-i aşa că ştim cu toţii acest clişeu? Nu este aşa că ştim cu toţii ce ar trebui făcut? Nu este aşa că ne uităm unii la alţii şi ne analizăm stilul de viaţă, gîndindu-ne cu ce l-am putea îmbunătăţi pe al nostru?

Dar cîţi încearcă oare?

Dacă aş fi încercat raţional să renunţ la absolut tot ce am renunţat, m-aş fi zbătut în frustrări, aşa cum am făcut-o  de fiecare dată cînd nu am putut să achiziţionez un obiect care mi se părea imperios necesar. Ar fi fost ca un fel de automutilare.

Şi mi se pare că a trecut doar o zi între mine cea de ieri şi cea de azi. Ca şi cum m-aş fi trezit azi dimineaţă într-o casă nouă şi într-o viaţă care nu sunt sigură că este a mea. Dar au trecut multe zile, în care am trăit şi am mers şi am rîs şi am lucrat şi am luat decizii, doar timpul s-a condensat într-un punct delta t fără o valoare matematică.

Timpul, bietul timp, considerat duşmanul tuturor şi totuşi, singurul aliat al nostru. Trecerea sa aşază lucrurile şi totul nu este decît aşa cum a fost lăsat să fie: impersonal. Nu contează nimic altceva, decît să înţelegi, să vezi, totul prin ochii minţii. Să vezi lumea şi mersul universului aşa cum e. Limpede şi clar. Să vezi cît este de minunat şi de limpede, fără ataşamente. Să te naşti cu adevărat. Să te naşti că spirit. Ca un cocon care se transformă în fluture.

Şi da, sînt lucruri pe care nu le poţi explica, nu le poţi arăta nimănui, este drumul fiecăruia de a le înţelege singur. Am blamat ani la rîndul cuvintele impersonal şi fără ataşamente. Crezînd că înseamnă fără dragoste şi fără pasiune, ca un fel de moarte. Credeam că a fi zen şi a fi liber echivalează cu a muri emoţional. Nu! Nu înseamnă. Înseamnă doar că te-ai născut a doua oară, spiritual şi ai înţeles, ai văzut! Ce?

Nu pot EU să îţi explic, să îţi arăt! Pentru că NU vei vedea, doar îţi vei imagina că vezi ceea ce eu îţi spun că e. Nu te uita în direcţia în care îţi arăt EU sau altul. Că nu acolo vei vedea.

Trebuie doar să te trezeşti, să te naşti şi să deschizi ochii.

Tot ce pot să îţi spun este că vei vedea fericirea.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *