Lecţiile muntelui

Copy of DSC_6628Iarna asta a fost parcă presărată de ture în care au venit oameni ce se aflau în prima tură de iarnă, şi în astfel de situaţii creşte răspunderea de pe umerii tăi, tu cel ce îi iei cu tine, creşte presiunea ce o simţi şi grija pe care trebuie să le-o porţi, nu pentru că nu ar fi în stare ei să îşi poarte de grijă, ci pentru că uneori îţi trebuie mai mult decît instinctul să ştii ce e de făcut, şi dacă se poate sau nu un lucru. Şi atunci trebuie să fii calm şi blînd cu cel de lîngă tine, şi mai ales înţelept în decizii şi în vorbe fără a-i arăta în vreun fel celui de lîngă tine că ai şti mai mult sau că tu ai puterea de decizie, căci aici sus nimeni nu deţine controlul, şi nici măcar nu ar trebui să existe această idee.

III. Învaţă să aştepţi ( 3-4 martie 2007)

Răbdarea e de aur se zice. Intodeauna mi-am zis că am răbdare, dar acum venise momenul să şi pun în practică. Era o dimineaţă superbă cînd am ajuns în Ohaba, se vedea tot masivul, inclusiv Bucura II scăldată în soare. Un nor plăpînd îşi rotea marginile deasupra vîrfului Retezat, în rest culoar liber de zbor, cum mai rîdeam noi uneori. De data asta Ramo era cea care îmi însoţea paşii, trecuse prea mult timp de la ultima tură împreună şi trebuia remediată situaţia. Mai venise şi pentru prima dată Claudiu, dar el era materie neglijabilă. Două copile blonde rîdeau în soare, tinereţea şi speranţa împingeau aceste două suflete spre creste. Aveam să-mi revăd Doamna, ohh, da!

Undeva, în subconştient însă, rămăsese teama de data trecută, cînd aproape ajunsesem în hipotermie la refugiu. Totuşi, cu forţe noi şi mînată de acest vis, am pornit pe drum. Am zburat pînă sus, deja cunoşteam fiecare unduire a potecii, fiecare hop şi pantă. Am ajuns la Genţiana şi ne-a întîmpinat din nou cabanierul, omul cu sufletul de aur. Îi povestisem pe drum Ramonei foarte multe despre el, inclusiv micile glume ce le făcea la adresa mea. Stătea în pragul refugiului şi ne privea de la depărtare. Cînd ne-am apropiat, s-a uitat lung la noi, parcă încerca să îşi aducă aminte dacă ne cunoaşte şi apoi cît se poate de serios ne-a zis “nu mai avem locuri. Dacă vreţi mergeţi sus la Bucura ori vă întoarceţi la Pietrele”. Ramo a îngheţat, era destul de obosită, iar eu am încercat s-o dreg cu jumătate de glas “păi ştiţi că am vorbit cu dumneavoastră la telefon că venim…”, “Ei, ce alegeţi, Bucura sau vă întoarceţi?Locuri nu’s!”, în timp ce se uita zîmbind către Claudiu “Mare curaj ai avut, băiete, să pleci la drum cu două blonde”. Înlemniserăm toţi, nu ne ardea deloc de glume. L-am văzut întorcîndu-se liniştit şi intrînd în refugiu, “Hai Anca, ţi-am păstrat patul, ori tot afară îţi place să stai?”

Am început să rîdem uşuraţi, am intrat îngheţaţi, am scăpat de rucsacuri şi ne-am repezit amîndouă spre sobă în timp ce Claudiu scotea sacii de dormit. Cînd ne-a văzut cabanierul pe mine şi pe Ramo lipite de soba mai rău că două pisici ne-a întrebat: “Da` ce, vreţi să mutaţi soba mai încolo? Ce vă ţineţi aşa de ea că nu pleacă nicăieri. A mai venit un băiat cu prietena lui zilele astea, cînd au ajuns la căldură a lăsat şi prietena şi tot şi a luat soba în braţe de ziceai că e dragoste la prima vedere. Aşa şi voi, lăsarăţi băiatul ăsta singurel şi-mi luarăţi soba în primire”.

P1030413Seara s-a scurs în bancuri, poveşti, glume. Mi-a zis cabanierul în acea seară că-mi dă o cărămidă din soba să o iau cu mine în sac, dacă tot ţin aşa de mult la sobă.

Nu ştiu cît să fi fost ceasul cînd am adormit, dar pe la cinci dimineaţa cînd am ieşit afară, natura iar îşi dezlănţuise forţa. Viscolea îngrozitor, abia puteai să te ţii pe picioare. Am intrat în refugiu în speranţa că mai tîrziu va fi bine. Aş, de unde! Dimineaţa parcă era şi mai rău, cabana se mişca în urgia de afară. Cînd m-a văzut cabanierul de dimineaţă a început să rîdă “copil bălai , ia ieşi tu afară şi rîzi poate doar-doar…” N-am avut curajul să-mi scot nasul afară, dar într-un fel sau altul trebuia să coborîm, cu toate că poteca era complet acoperită. Nici nu m-am mai gîndit la urcat spre Bucura, era sinucidere curată.

Şi aşa am avut nevoie de ceva curaj să ies afară şi să o iau la drum spre casă.

 IV. Contemplare (10-11 martie 2007)

Revine şi Clau în Retezat, reîntîlnire cu Mitrut în Ohaba că de obicei, Liviu vine şi el, iar Adi gustă prima tură de iarnă. Acelaşi somn bizar imediat după ce ajung la Genţiana, cabanierul e pus puţin în dificultate, am venit cu unul în plus decît trebuia. Cînd ne spune că nu are locuri destule încep să rîd, amintindu-mi păţania de data trecută, numai că aici se pune în aplicare povestea cu oile şi lupul. De data asta chiar venise lupul la oi şi eu nu credeam. Pînă la urmă am rezolvat-o şi cu locurile. Cît am tras eu somnul deja obişnuit de după urcare, restul a plecat în recunoaştere pe creasta din spatele refugiului. Cînd m-am trezit, ei se întorceau rupţi de oboseală. Seara s-a scurs cu vin fiert, mere şi portocale, multe bancuri şi somn adînc pînă dimineaţa.

Copy of DSC_6742 01A doua zi trebuia să ne întoarcem, aveam tren la 5.00 p.m. din Ohaba, aşa că o tură serioasă ieşea din discuţie, dar o plimbare parcă ar mai fi mers. Zis şi făcut, iau repede geaca pe mine, era 10 dimineaţa deja şi am luat-o la pas cu Mitruţ care pleca spre Peleaga. Restul avea să mă prindă pe drum. Am făcut un popas cu Mitruţ la Bordul Tomii. Cînd am ajuns acolo, ne-am întîlnit cu un grup de vreo 10 persoane.  Cît am mîncat ceva, am mai stat la poveşti cu Mitrut şi băieţii din grup. “Ce zici, o oră le ajunge avans, că merg de parcă ar sta fetele astea, deh aşa sunt ele…”, au glumit ei pe seama fetelor. După care pauză. Unul dintre ei mă observă şi începe să rîdă “pe tine nu te-am văzut!”

Mitruţ a plecat spre Peleaga, eu am mai rămas puţin, neştiind ce să fac. Acelaşi soare lumina totul în jur pînă te dureau ochii. În stînga mea, spre Porţile Închise urca cineva. Mi-am zis că poate ar fi cazul să văd cum e şi în direcţia aceea. După 200 m o zăresc pe Clau în spate făcîndu-mi cu mîna să o aştept. Încet încet veneau şi ceilalţi. A urmat o pantă imensă, înclinată pe la şaizeci de grade, rîdeam de Adi că parcă ar fi fotomodel la prezentare aşa păşea. Bine, am uitat să precizez că aşa erau făcute urmele şi cam asta era singura modalitate de urcare, dar tot era haios.

Sub noi, aproape de bordul Tomii, se vedea cineva care pornise în direcţia noastră. Am urcat pe un fel de muchie ce pleca de sub Peleaga, am găsit undeva sus nişte stînci ieşite din zăpadă şi am făcut acolo tabăra de observare. În faţa noastră vîrful Retezat în toată splendoarea, cineva în vîrf pe Peleaga ne făcea cu mîna, undeva jos în căldare cîţiva se dădeau cu schiurile din şaua dinspre Retezat, iar două echipe urcau în peretele Bucurei, prima era a fetelor, asta aşa, referitor la ce spuseseră băieţii ăia mai devreme. Se auzeau chiar vocile celor din perete, aşa linişte era în jur, iar un ecou atît de puternic nu mai prinsesem pînă atunci. Ne-a ajuns şi punctul de mai devreme, am rîs puţin cu toţi acolo sus, şi apoi am luat-o la drum, că era deja prînz şi în două ore maxim trebuia să plecăm de la refugiu dacă vroiam să mai prindem trenul.

Panta de mai devreme a fost coborîtă de mine şi de Clau la confortul suprapantalonilor, adică pe fund! Îmi venea să mai urc o dată să mă mai dau. Bineînţeles că am gustat toate pantele mai mult sau mai puţin înclinate pînă jos, găsiserăm amîndouă o nouă distracţie. O jumătate de oră de plajă pe bolovanul de la Bordul Tomii şi la vale.

Şi uraaaa… am prins trenul!

P1030069 V. Bucura sau ce se pierde şi ce se cîştigă. Decizii (31martie-2 aprilie 2007)

Ajung cu Dan în Ohaba la cinci dimineaţa, cînd zorii încă îşi croiau drum prin noapte spre răsărit. Eram îngheţaţi şi nedormiţi, cu întreaga zi în faţa noastră. O luăm la pas spre Nucşoara, tot visînd la ceva fierbinte de băut. După vreo doi kilometri, cînd tocmai găsise Dan o fîntînă să luăm apă că nu mai aveam nici un strop, opreşte o Dacie Papuc lîngă noi, din aceia cu două locuri în faţă. Îl întrebăm pe şofer dacă poate să ne ia, ne zice că doar în faţă are loc, însă nici unul dintre noi nu s-a gîndit să întrebe pînă unde ne poate duce, eram prea adormiţi, iar Dan încă mai era cu gîndul la apă. Să ne fi văzut doi oameni înghesuiţi pe un loc cu rucsacii în braţe. Mai rău că în conservă! Dar nu e bine să faci mofturi, oftam şi atîta tot. Ne-a dus cam trei km şi a spus că doar atît poate. Ne dăm jos în grabă, din spate venea un microbuz, şi în fugă arunc rucsacurile din maşină, sar şi eu la sacrificiu, drept într-un lan de urzici.

Nu pot descrie de ce trezire am avut parte. Microbuzul ne-a dus pînă în Nucşoara, Dan rîdea cu poftă, în timp ce mie îmi dădeau lacrimile de la urzicile alea. Unde ne-a lăsat microbuzul, acolo am rămas cam jumătate de oră. Era ora şapte şi numai chef de urcat nu mai aveam. Dan căuta un anumit loc pe care orice om îl vizitează dimineaţa, halal noroc, numai case cît vedeai cu ochii. Eu am plecat să fac rost de apă, altfel acolo adormeam. Pînă la urmă am luat-o la pas spre Cîrnic. Să fi mers vreo doi kilometri că opreşte o maşină lîngă noi. Ridic ochii din pămînt şi-l văd pe cabanierul de la Genţiana făcîndu-ne semn să urcăm. Se uită la mine şi-mi zice “Iar ai fugit de acasă? Ar trebui să mutăm Retezatul să nu îl mai găseşti, ca s-o fi săturat săracul de tine”.

P1030200Am mers cu maşina o bucată bună de drum, am trecut de Cîrnic, apoi la pas iar. La intrarea în traseu spre Genţiana ne întîlnim cu celălalt cabanier ce cobora spre casă după două săptămîni petrecute în munţi.

Partenerii de tură trebuie să se completeze şi să se înţeleagă de la sine, fără nici un efort, natural şi fără obstacole. Iar dacă în oraş oamenii interacţionează superficial, aici interacţiunea deja capătă alte valori, atinge o notă înaltă, profundă, ce nu suportă nici un fel de mască asupra sa. Iată de ce pe munte se nasc unele din cele mai mari prietenii, durabile şi sincere, chiar şi după o singură zi. Porneşti la drum cu un străin şi te întorci acasă alături de un prieten sincer. Muntele te face să împarţi cu cel de lîngă tine în cîteva zile totul: tristeţi, bucurii, resemnări, eşecuri, forţă, oboseală, slăbiciune, clipe de entuziasm sau deznădejde şi apoi gustul dulce-amar al despărţirii pînă la următoarea revedere. Cei care au fost odată străini la drum acum sunt doi prieteni ce-şi iau rămas bun într-o gară pe undeva. Acelaşi somn după urcuşul spre Genţiana, acelaşi pat, poate numai Anca ceva mai matură şi mai gînditoare, asta cînd nu ţine soba în braţe ca pe un dar nepreţuit.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :