„Leandrul alb”, Janet Fitch – o carte ca o rană deschisă

primaMotto: „Cum puteam să-i explic cine-mi făcuse asta? Ar fi trebuit să încep cu ziua în care mă născusem.” Astrid Magnussen, „White Oleander”

Această recomandare de carte o dedic tuturor femeilor geloase, trădătoare şi care au comis o crimă împotriva copiilor lor. Ignoranţa poate fi şi ea o crimă. Indiferenţa, iubirea de sine mai presus de cea a copiilor săi. Există şi astfel de mame. Parcă din ce în ce mai multe în ultima vreme. Ingrid Magnussen este una dintre ele.

O carte de o frumuseţe robustă, rezistentă şi periculoasă, ca şi floarea din titlu, ale cărei petale Ingrid Magnussen le-a folosit ca să prepare o otravă. Despre o mamă cam narcisistă şi inconştientă şi despre fiica ei. Mai ales despre fiica ei, Astrid Magnussen. Probabil sunt multe femei care s-au recunoscut în femeia în stare să ucidă un bărbat pentru că i-a dat flit sau pentru că a îndrăznit să se plictisească de ea. Și ucide nu oricum, ci într-un fel romanţios, prin otrăvire cu tocmai florile ei preferate. Leandru alb, bineînţeles. Sunt femei care se bucură oarecum de reputaţia de a fi considerate periculoase. Dar romanul acesta nu e despre ele. Oricît de frumoase, inteligente şi de minunate ar fi, rămîn doar nişte simple criminale care vor sfîrşi într-o celulă. Cam acesta e rezumatul vieţii nemaipomenitei Ingrid, care lasă în urma ei o victimă colaterală, propria ei fiică. O adolescentă rămasă pe drumuri, la mila asistenţilor sociali, care trebuie să-i găsească o familie pentru a duce o viaţă cît de cît normală.

Dacă Astrid povesteşte în prima parte cît de tare îşi idolatrizează mama şi cît de mult o iubeşte, cu timpul, o dată ce creşte în case străine, cu mame adoptive care de care mai ciudate, nevoită să-şi sugrume visele de adolescentă din cauza peregrinărilor ei prin aceste familii, deşi îşi doreşte o oarecare stabilitate sau cel puţin să nu moară de foame, după toate întîmplările dure din viaţa ei, Astrid începe s-o vadă pe mama ei exact aşa cum este: o criminală cu sînge rece, o mamă mult mai preocupată de viaţa ei romanţioasă şi de poemele ei decît de datoria şi obligaţia de mamă.

Cu toate acestea, frumuseţea şi inteligenţa acestei poete pot avea un efect dezastruos nu numai asupra personajelor din carte, ci şi asupra cititoarelor umilite de bărbaţi, asemenea lui Ingrid Magnussen, care n-a putut accepta înfrîngerea şi şi-a găsit o plăcere uriaşă, ba chiar şi o recompensă în faptul că a luat viaţa unui bărbat, distrugînd astfel viaţa, speranţele şi siguranţa propriei ei fiice.

Poeţi în închisoare, paradoxul pur”, povesteşte Astrid. „Nu ştiam ce să spun. Omorîse un om. Era mama mea. Nu ştiam dacă eram ca ea sau nu. În principiu, nu voiam să vorbesc despre ea.”

2O fată tînără care se maturizează rapid, fiindcă n-are încotro. Asta şi poveştile despre vikingi cu care i-a umplut capul mama ei, dar pe care Astrid are înţelepciunea de a le ignora fix în momentul în care este nevoită să-şi caute hrana prin gunoaie sau cînd începe să-şi compare mamele adoptive prin casele cărora trece şi unde este tratată ca o servitoare. O vikingă spălînd vase, mai rar.

Despre Carolee, care pleacă de-acasă de la Starr şi Ray, o altă adolescentă sătulă de mama ei care pune mai mare preţ pe viaţa amoroasă decît pe nevoile copiilor ei, Astrid spune, în timp ce o urmăreşte cu tristeţe cum părăseşte casa părintească:

Am privit-o îndelung, încercînd să-i ţin minte umerii, mersul picioarelor lungi. Aşa plecau fetele. Îşi făceau valiza şi plecau pe pantofi cu toc. Se prefăceau că nu plîng, că nu e cea mai rea zi din viaţa lor. Că nu ar fi vrut ca mamele lor să alerge după ele, cerîndu-şi iertare, că nu ar fi căzut în genunchi mulţumindu-i lui Dumnezeu dacă ar fi putut rămîne.”

În a doua casă unde Astrid nimereşte, după ce în prima fusese împuşcată şi apoi luată din nou în grija asistenţei sociale, este din nou slujnicuţa casei, Cenuşăreasa perfectă. Spală vase, vopseşte părul stăpînei casei, cu un stoicism rece, corvezi mute, făcute din dorinţa de a rezista şi din cursul firesc al lucrurilor, din nevoia de a supravieţui și de a avea un pat în care să doarmă liniștită. Peste drum de familia ei cea nouă şi plictisitoare, o damă de lux îi atrage atenţia. Un episod care lipseşte din filmul „White Oleander”, în care protagonistele principale sunt Michelle Pfeiffer (în rolul unei mame-ghid, un rol care o prinde de minune şi un personaj pe care l-am îndrăgit mai mult decît pe cel din carte), Renee Zelwegger, în rolul fragilei şi sinucigaşei Claire, şi Alison Lohman, în rolul lui Astrid.

Olivia însemna in şi şampanie, şi teracotă, şi reviste despre flori şi „Şapte paşi pînă în Rai”.

O femeie nu prea bine văzută de societatea casnicelor fără viaţă sexuală, invidioase pe eleganţa, luxul şi simplitatea unei afro-americane, şi enervate la maxim de indiferenţa cu care această Olivie le trata pe provincialele moraliste crescute în dulcele spirit „Vintage Home”. Evident, Astrid este atrasă de originalitatea acestei femei şi, convinsă că nu poate fi nimic rău în ceea ce invidiază femeile domestice, aşa că se împrieteneşte cu Olivia, o prietenie secretă, cu discuţii îndelungi despre bărbaţi.

Şi cine ar putea să dea lecţii mai bune despre viaţă unei adolescente decît o femeie trecută prin ea? Cine ar putea să ştie mai multe despre bărbaţi decît o femeie la picioarele căreia cădeau ca muştele cei mai bogaţi bărbaţi din împrejurimi? De altfel, Olivia este şi cea care îi dăruieşte lui Astrid primul ei parfum.

whiteoleander4 „Am fost surprinsă de miros, nu mirosea deloc a Ma Griffe, mirosea a floricele care cresc în pădurile englezeşti înfrunzite, ca o fată care ar purta şorţ şi pantaloni strîmţi şi ar face coroniţe din margarete sălbatice, o fată de basm din epoca victoriană.

Cînd Olivia zîmbi, farmecul muşcăturii ei încălecate mă izbi într-un mod în care perfecţiunea ei nu reuşise niciodată.

–          Nu-i aşa că ţi se potriveşte?

I l-am luat din mînă şi m-am stropit cu el deasupra capului, astfel încît aburul să cadă ca o ploaie uşoară. Să-mi spele păcatele. Să facă din mine o fată care nu văzuse niciodată focurile din septembrie, nu fusese împuşcată, nu făcuse sex oral cu un băiat în spatele toaletei din parc. O fată ca în poezioarele de grădiniţă, în rochie albastră, ţinînd în braţe un miel în grădina unei case de ţară. Asta eram eu, la urma urmei.

Nici darul, nici prietenia, nici noua familie nu durează prea mult. Toate se risipesc ca un abur în momentul în care a doua mamă adoptivă a lui Astrid o vede ieşind din curtea vecină şi începe scandalul. Mai întîi bătaia, apoi sudălmile, apoi într-o zi este atacată de o haită de cîini şi ajunge din nou în spital aproape desfigurată. Desigur, schimbă familia.

În a treia, adolescenta învaţă egoismul, dar şi să mănînce din gunoaie. Şi toate acestea în timp ce Ingrid, mama ei biologică, îi trimite scrisori din închisoare să nu uite cine e. Dorind s-o pedepsească pentru că nu s-a gîndit nici o clipă la ce se va întîmpla cu fata ei atunci cînd i-a trecut prin cap să-și omoare iubitul, Astrid îi povesteşte absolut toate mizeriile prin care trece, tocmai ca mama ei să ştie consecințele omorului ei şi să nu poată suporta felul în care decurg întîmplările.

A treia mamă adoptivă este o tipă minionă care-şi făcuse un obicei din a adopta tinere adolescente pe care să le înfometeze în timp ce le folosea la treburile casei. O nouă etapă de cenuşăreală. E momentul în care Astrid acceptă faptul că e singură pe lume şi că trebuie să-şi poarte de grijă. Contactează din nou asistenţa socială şi le cere lucrătorilor de acolo să facă bine să-i găsească o familie decentă pentru că, efectiv, moare de foame.

Tot ce ştiam era că muream de foame şi că trebuia să plec de acolo. Mă simţeam îngrozitor că voiam să mă salvez doar pe mine, nu şi pe ele. N-aş fi vrut să gîndesc una ca asta despre mine. Dar, la urma urmei, ştiam că şi ele ar fi făcut la fel. Nimănui nu i-ar fi păsat de mine dacă ar fi avut şansa să plece. Eu aş simţi doar curentul iscat de uşa trîntită în urma lor.”

În sfîrşit ajunge în casa lui Claire, o fostă actriţă (interpretată în filmul făcut după carte de Renée Zelwegger), o aristocrată fragilă, sensibilă şi nesigură pe ea, care are nevoie de Astrid, mai mult decît Astrid ar fi avut nevoie de ea. Se creează pentru prima dată în viaţa ei o relaţie bazată pe iubire necondiţionată, sinceră, dar amară în acelaşi timp, în urma căreia Astrid, fata unei artiste, care moştenise spiritul artistic al mamei sale şi iubirea pentru frumos, intuieşte suprafeţele cele mai subtile ale unei femei făcute să iubească şi să fie iubită, dar care este prinsă într-o căsnicie cu un bărbat care o înşeală. Din nou iubirea care face rău, o iubirea nocivă pe care Astrid o observă mereu la alţii. Tristeţea ei vine din acest şuvoi nesfîrşit de poveşti de dragoste care se termină prost. De aceea cînd Claire este mai mult decît curioasă să afle lucruri despre mama lui Astrid, fata se retrage în carapacea ei.

claireVoiam ca mama şi Claire să fie cumva separate, să fie pe pagini diferite, şi numai eu să le pot ţine în lumină laolaltă. (…)

–          Cum poate să reziste?

–          Nu e niciodată acolo unde se află, am răspuns. Nu e decît în mintea ei.

–          Trebuie să fie minunat.

Claire mîngîie peretele cănii ca pe un obraz de copil.

–          Mi-aş dori să pot şi eu.”

Iar Claire nu se lasă pînă nu obţine o întîlnire la închisoare cu Ingrid. Este atît de fascinată de ea şi de jurnalele ei, pe care Astrid le ţinea într-o cutie, sub pat, şi de care avusese grijă indiferent de casele prin care se perindase, încît pînă la urmă, de dragul noii ei mame adoptive, adolescenta acceptă s-o viziteze pe criminală. O face cu jumătate de inimă, ştiind că va declanşa un act de gelozie în Iris cea pasională, că aceasta nu va accepta niciodată ca fiica ei să devină centrul atenţiei altcuiva mai mult decît al ei, cu toate că, din închisoare nu-i poate oferi nimic altceva, decît nişte scrisori în care nu face altceva decît să vorbeasă tot despre emoţiile, trăirile şi speranţele ei. Lucruri de care Astrid, în lupta ei pentru supravieţuire şi pentru o brumă de linişte, era cam sătulă, iar de cultul mamei sale nu se prea mai ocupa de cînd a fost muşcată de cîini.

„- Pentru tine nu contează nimic?”

–          Supravieţuirea, am răspuns, dar chiar şi asta suna fals acum. Cred.

–          Nu e prea mult.

–          Mai departe de atît nu am ajuns.

Şi asta o spune într-un dialog, mult după moartea lui Claire, singura fiinţă care a iubit-o aşa cum ar avea nevoie orice copil, singura femeie care i-a cerut vreodată părerea în legătură cu lucrurile care ar fi fost posibil să-i placă.

Accident fatal. Gîndul acesta era aproape de nesuportat, dar posibil. Poate nu intenţionase să facă asta. Claire n-ar fi planificat lucrurile aşa. Nici măcar nu se spălase pe cap. S-ar fi pregătit, totul ar fi fost perfect. Ar fi scris un bilet, explicînd totul în două sau în cinci moduri. Poate nu voise decît să doarmă.

Am rîs. Am rîs amar ca mătrăguna. Poate că nu fusese decît un accident. Ce nu era un accident. Cine nu era?

4Iată gîndurile lui Astrid despre adevărata dragoste. Cea care rezistă şi după moarte.

Nu puteam să înţeleg cum era cu putinţă să nu mai fie. Ce avea să rămînă din felul în care deschidea ea un borcan, ca un percuţionist dintr-o orchestră atunci cînd atinge un trianglu, cu o singură mişcare precisă? Din scîntăierile roşiatice ale părului ei în timpul verii. Din mătuşa care servise la Ypres. Eu eram cea care avea toate astea acum, ca pe un braţ de fluturi. Cine altcineva mai ştia că pusese oglinzi pe acoperiş, că filmele ei preferate erau Doctor Jivago şi Breakfast at Tiffany`s, că dintre culori prefera albastrul-indigo? Numărul ei norocos era 2. Alimentele pe care nu putea să le mănînce erau nuca de cocos şi marţipanul.”

Cîţi oameni din viaţa noastră ştiu atîtea amănunte despre noi? Poate doar cei care ne iubesc cu adevărat?

Despre bărbaţi.

Nu las pe nimeni să mă atingă. De ce nu? pentru că eram sătulă de bărbaţi. De bărbaţi care zăboveau în pragul uşii, care stăteau prea aproape, de mirosul lor de bere sau de whisky vechi de 15 ani. Bărbaţi care nu veneau la urgenţă cu tine, bărbaţi care plecau în Ajunul Crăciunului. Bărbaţi care trînteau uşile de securitate, care te făceau să-i iubeşti şi apoi se răzgîndeau. Păduri de băieţi, ale căror tufe zdrenţuite erau pline de ochi care te urmăreau, prinzîndu-te de sîni, fluturîndu-şi banii, cu o privire dominatoare, luînd ce li se părea că le aparţine.”

11Despre iubire şi inconştienţele ei.

Pentru că încă aveam în faţa ochilor o femeie în halat roşu care se tîra pe stradă. O femeie pe acoperiş în bătaia vîntului, mută şi ciudată. Femei cu pastile, cu cuţite, femei care-şi vopseau părul. Femei care dădeau cu otravă pe mînerele uşilor din dragoste, care pregăteau cine prea bogate, care trăgeau cu puşca în camera unui copil, de aproape. Era o piesă de teatru şi ştiam cum avea să se sfîrşească, nu voiam să dau probă pentru nici unul dintre roluri. Nu era un joc, un fior trecător. Era o ruletă rusească cu trei gloanţe.”

Despre Ingrid, mama ei.

Dar în timp ce stăteam aşezată pe pat, ascultînd zgomotul şi rîsetele şi trosnetele din sufragerie, ştiam că pînă şi tu trebuia să-i plăteşti cuiva acum, pentru mîncare şi pentru cerneală şi pentru o marcă bună de tampoane, aţă dentară şi vitamina C. Dar tu ai găsi un motiv convingător, o teorie, o filosofie. Ai face din asta ceva nobil, eroic. Ai scrie o poezie despre asta. Rochia roşie. Eu nu puteam să fac aşa ceva.”

Un război rece al emoţiilor şi sentimentelor, o mamă care-şi reneagă fiica, nefiind prima oară cînd o părăseşte, o fiică ce trebuie să crească în umbra unei femei care vrea să strălucească chiar şi dincolo de gratii, prin mintea ei, prin arta ei, prin scrisorile ei.

E o aşa răspundere să iubeşti o altă persoană”, spune Ingrid, „dar aici e ca şi cum te-ai juca de-a v-aţi ascunselea cu grenade. Condamnatele pe viaţă îmi spun să te uit, să o iau uşor. „Poţi să-ţi faci o viaţă aici, spun ele. Alege-ţi un partener, găseşte-ţi alţi copii”. Cîteodată e îngrozitor, am impresia că au dreptate. Ar trebui să te uit. Cîteodată îmi doresc să fii moartă, ca să te ştiu în siguranţă.

Iris se comportă ca un Pygmalion sucit ce acţionează de departe asupra lui Astrid, această fiică părăsită în tot atîtea moduri în care poate fi părăsit un om în cinci vieţi, o adolescentă care se împotriveşte nu din cauza vîrstei teribile, ci pentru a supravieţui lucidităţii şi narcisismului mamei sale.

eleCine sunt, mamă? Nu sunt ca tine. De asta îţi doreşti să fi fost moartă. Nu mă mai poţi modela. Sunt elementul imprevizibil, gestul întîmplător, sunt mişcarea înainte în timp. Crezi că poţi să mă vezi? Atunci spune-mi: cine sunt? Nu ştii. Nu sunt deloc ca tine. nasul meu e altfel, plat ca un pod, nu ascuţit ca o hîrtie de orez împăturită. Ochii mei nu sunt albaştri de gheaţă, nuanţaţi cu amestecul tău special de frumuseţe şi cruzime. Sunt întunecaţi ca vînătăile din interiorul braţului şi nu zîmbesc niciodată. Îmi interzici să plîng? Nu mai sunt la comanda ta. Obişnuiai să spui că n-am imaginaţie. Dacă prin asta voiai să spui că pot să resimt ruşine şi remuşcare, aveai dreptate. Nu pot să refac lumea doar vrînd asta. Nu ştiu să-mi cred propriile minciuni. E nevoie de un anumit tip de talent.” (…) Eram copilul bătrîn, trecutul care trebuia ars din temelie, pentru ca mama, pasărea Phoenix, să poată renaşte încă o dată, o pasăre de aur ridicîndu-se din cenuşă. Am încercat s-o văd pe mama prin ochii lor. Frumosul suflet poetic întemniţat, geniul în suferinţă. Suferise oare mama? M-am forţat să-mi imaginez. Cu siguranţă suferise cînd Barry o dăduse afară din casă în ziua aceea, după ce se culcase cu ea. Dar cînd l-a omorît suferinţa a fost, într-un fel, compensată. Suferea acum? Chiar nu puteam spune.”

Şi-apoi urmează o negociere aprigă între mamă şi fiică, un semn pe care Astrid îl cere mamei sale, cu o cruzime filială demnă doar de o poetă trădată şi încarcerată. În ultima lor întîlnire, în care Ingrid îi cere fiicei ei să mintă pentru ea, pentru a fi eliberată din închisoare, aceasta din urmă refuză. Vrea doar să fie lăsată în pace, în timp ce-şi pedepseşte mama să rămînă închisă şi să plătească pentru faptele sale. Dar mai ales pentru rătăcirile la care şi-a supus fiica. Nu e vorba despre iertare aici, ci despre dreptate. Negocierea pleacă de la o întrebare nepusă: „cît de mult mă iubeşti, mamă, astfel încît să-mi ceri să mint şi să-mi distrugi şi conştiinţa?”

Trebuie să recunosc că acesta a fost un roman pe care l-am savurat încet, cu pipeta, chiar dacă m-a durut fiecare întîmplare prin care a trecut Astrid. Am empatizat cu ea şi m-am gîndit la toate fetele care au fost părăsite de mame la vîrste fragede, iar în România de azi sunt cu sutele de mii. Şi nu toate mamele sunt artiste, poete şi criminale, ci pur şi simplu, uneori am impresia că fac copii doar pentru a-i părăsi, că ăsta a fost rolul lor pe pămînt „să strivească corola de minuni a lumii”. Au fost momente cînd m-am oprit din citit pentru că-mi dăduseră lacrimile.

alisonDespre istoria personală

Fără rănile mele, cine aş fi fost? Cicatricele erau faţa mea, trecutul era viaţa mea. Nu că n-aş fi ştiut pînă unde se putea ajunge cu aceste amintiri, cu toată setea aceea de frumuseţe şi de cruzime, şi de dezamăgire necontenită. (…) văzusem deja lumea, cu frumuseţea şi suferinţa şi minunile ei mai bine mai bine decît sperau sau se temeau ei că o vor percepe.

Dar mai ştiam ceva. Că toţi cei care nu recunoşteau cine erau sau unde fuseseră se aflau în cel mai mare pericol. Erau nişte somnambuli orbi pe frînghie, care tăiau cu degetele aerul subţire. Aşa că i-am lăsat să plece, m-am ridicat şi m-am îndepărtat, ştiind că renunţasem la ceva ce nu aveam să mai capăt vreodată (…), la o iluzie pe care mi-o făcusem, că puteam să fiu salvată şi să o iau de la capăt.” (…) „Nu-mi puteam face un viitor făurindu-mă din toate piesele sparte pe care le aveam, ca sabia lui Siegfried din poveste. Viitorul era o ceaţă albă în care puteam să dispar nesemnalată de înfloriturile albastre şi aurii de tafta foşnitoare. Nu era nici o mamă care să mă ghideze.”

Ori oare nu acesta este rolul cel mai frumos al unei mame? Acela de a ne ghida prin călătoriile noastre? Nu de-asta îi aducem omagii în fiecare an de 8 martie? Nu de-asta o iubim? Pentru că nu ne lasă baltă niciodată, nici măcar atunci cînd nici nu ştim că avem nevoie de ajutor?

end

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

4 răspunsuri

  1. Radu Tibil spune:

    Pe mama lui Astrid o cheama Ingrid, nu Astrid!

  2. Radu Tibil spune:

    Pe mama lui Astrid o cheama Ingrid, nu Iris!

  1. 9 martie 2014

    […] Şi apropos de cuvinte, iată articole scrise din suflet pentru oricine e dispus să le primească în suflet. Despre “mamele de poveste”, care n-au cum să nu-ţi înmoaie inima, despre aceste “fiinţe minunate, femeile”, care au în fiecare zi şansa de a demonstra asta (şi nu întotdeauna reuşesc, apoi se miră că minus cu minus nu dau plus ca la mate) şi-apoi “noblesse oblige, n`est pas?”, cum ar spune franţuzoaicele. Avem şi un material pentru mamele rebele cărora le plac lecturile suplimentare . […]

Comentează :