La balul de sîmbătă seara…

După ce am terminat clasa a VIII-a, ne-am rostuit fiecare pe la cîte o școală. La liceu au intrat numai patru: George a lu’ Cantor, Cateluţa lu’ Grigore Lemnaru, Lenuţa lu’ Dobre Cobzaru şi Aurica lu’ Ion a lu’ Bâzu.

Şi parcă Lilica lu’ Anton Păvăloiu. Parcă…

Restul ne-am pripăşit pe la cîte o şcoală profesională, prin toate colţurile ţării. Singura care a învăţat în Buzău a fost Aurica, la Liceul pedagogic.

Din prima vară de după clasa a VIII-a ne-am şi dus să vedem ce şi cum în problema cu balu’, care se ţinea, fireşte, în multifuncţionalul salon Rădulescu.

”Rădulescu” e un fel de a spune, pentru că localul fusese naţionalizat, în el funcţionînd căminul cultural, cinematograful, salonul de nunţi și sala de bal. Şi din cînd în cînd, acolo se ţinea şi cîte o şedinţă, că de: nu era poporul la putere?

În seara de bal (de obicei, sîmbăta), se trăgeau canapelele pe lîngă perete, se stropea, se mătura. Pe la opt soseau lăutarii. Cel mai căutat lăutar al acelor timpuri era Dărel. Cît se poate de adevărat era faptul că el fusese născut de o româncă, pare-se din neamul Budălanilor; de-asta circulau nişte versuleţe:

„Budălan, căţel bălan,

Suge ţîţă de ţigan!”

Într-un număr al ziarului ,,Scînteia tineretului” de prin 1967, poetul născut la Dara, Aurel I. Zăinescu povestea, într-un articol editorial cum într-o dimineaţă ceţoasă de iarnă, nişte lăutari din satul Vîlcele se întorceau de la o nuntă. Drumul lor trecea pe lîngă pîrîiaşul Dara. Au auzit un scîncet. De o ramură mai grosuţă de salcie se afla aninat un coş de papură. Nu mică le-a fost mirarea cînd au găsit în el un prunc, un băieţel. L-au luat, l-au crescut, l-au învăţat să cînte la vioară şi acordeon (el a ales, în cele din urmă, acordeonul, ca instrument de suflet) şi a ajuns lăutar renumit peste zece sate. Să nu uit: pentru că fusese găsit pe malul pîrîiaşului Dara, prenumele i-a fost Darie, iar numele de familie Deladara. Dar numele care l-a făcut celebru a fost Dărel.

Îl văd în faţa ochilor: statură mijlocie, slab, uşor adus de spate ca mai toţi care, din fragedă pruncie au purtat povara acordeonului; un nas subţire, nişte sprîncene bine conturate, umbrind privirile vultureşti; o gură ce păstra zîmbetul profesional al lăutarului, adăpostită de streaşina unei idei de mustăcioară.

Avea o voce frumoasă ce-i permitea abordarea unui repertoriu vast, de la tangouri celebre la cîntece de ocnă, de la şlagăre la modă la cîntece cu subînţelesuri.

Copil fiind, îl ascultam fascinat „Zaraza” lui Fernic, pe care, şi acum, o ascult cu aceleaşi trăiri de demult.

Dărel s-a stins aşa cum a trăit : CÎNTÎND! Pentru că trebuie să arăt aici că inima lui s-a oprit în toiul unei nunţi… Trist…

Să revin în sala de bal: cum spuneam, îşi făcea apariţia band-ul: Dărel, secondat de fraţii Panaitescu, Petrică şi Nicu, ochioşi, oacheşi şi rotofei, prevăzuţi cu acordeoanele timpului, marca Hohner. Urmau, în ordinea importanţei din taraf, Ion Panaitescu-tatăl, al cărui ţambal cîntase şi în taraful lui Barbu Lăutaru şi Mielu frizeru’ care, cînd părăsea briciul şi maşina de tuns, devenea scripcar. Era un adevărat spectacol să-l vezi cîntînd: cît timp arcuşul se plimba pe corzile viorii îşi ţuguia buzele într-un fel anume dînd simulacrului de mustăcioară arcuirea unei toarte de găleată iar sprîncenele se ridicau, mai-mai să-i pătrundă în începutul de chelie. Trăia muzica, nu altceva.

Să mă picaţi cu ceară, nu ştiu cine bătea toba. Pentru că o bătea la propriu, nu avea o ştiinţă a ritmului. Şi pentru că veni vorba de tobă, trebuie să fac o descriere a obiectului incriminat: imaginaţi-vă un cazan desfundat într-un capăt şi în celălalt acoperit cu o bucată de piele tăbăcită. O sîrmă înfiptă în burta cazanului susţinea o tinichea rotundă, nu mai mare decît o strachină: ăla era cinelul! Pe un scăunel alăturat tobei, trona toba mică, procurată în mod sigur de pe la pionieri. Despre amplificare nu putea fi vorba la ora aceea. Era cel mai pur „live” posibil !

După ce-şi făceau apariţia cîţiva potenţiali dansatori, orchestra intona acordurile unui tango, de obicei, a mai tare melodie la modă la timpul respectiv. De cîte ori auzeam un tango la balul comunal, tot de atîtea ori îmi venea în minte un cover realizat de Ştefan Bănică – tatăl, după un cîntec al lui Salvatore Adamo al cărui text în limba română (foarte inspirat!) aducea în lumină un bal de cartier. Chiar pot să spun că era o superbă satiră.

 

Într-un colţ stau băieţii ca sfinţii,

Nu-ndrăznesc să-ntreprindă nimic,

Că sunt fete frumoase, nu zic

Da’s venite la bal cu părinţii!

 

Vă rog să-mi acordaţi

Domnişoară, dansu-acesta,

Hai, nu faceţi pe modesta,

Dacă vreţi, închei şi vesta!

 

Vă rog să-mi acordaţi,

Doar un dans, numai o dată!

Eu ştiu să mă port cu-o fată,

Observaţi, am şi cravată.

 

Cum spunem se intonau primele acorduri muzicale, se formau cuplurile, unele prestabilite de mult, se dansa într-un stil standard: doi paşi într-o parte, unul în cealaltă. Coregrafia era băţoasă sau mai elastică, după talent, pricepere şi… partener.

Ce, credeţi că nu se auzea nici-un „Au!” şi nici-un „Pardon”? Peste poate!

Tangoul era urmat de un fox-trot, „fostru” în limbajul local. Asta însemna doi paşi înainte şi doi înapoi, combinat cu piruete mai mult sau mai puţin îndemînatice. Cel mai frecvent fox-trot pe care l-am auzit era preluat din jazz-ul românesc ”Toată ziua-n ascensor / Mă tot urc şi mă cobor!” După ce atmosfera se încingea binişor, muzica se oprea şi Dărel anunţa apodictic „Se ia taxa!” Sala se golea (mai şovăielnic, ce-i drept), se luau banii care întotdeauna erau mai mulţi decît numărul de bilete vîndute.

Balul continua parcă mai îndrăcit. Sîrbele, horele, brîurile, geamparalele, aveau specialiştii lor. Ăl mai tare în materie de brîuri era Costel fonfăitu’ a lu’ Cristinenu, Dumnezeu să-l odihnească! (Bietul om char era fonf, motiv pentru care nu a fost încorporat.)

Dansa de unul singur, fără o coregrafie prestabilită, dar păstra o genială armonie ritm şi mişcare, avea ceva ce rar se putea vedea!

Nu lipsea nici valsul, care făcea furori şi cum e lesne de închipuit pentru epocă „Dammen tango”. Pentru cei ce nu ştiu, asta însemna că fetele erau cele care angajau cavalerii la dans. Şi, să se ştie, fetele erau cît se poate de selective!

De multe ori, exista şi bufet. Cîrciumarul aducea cîteva lăzi cu vin, vreo două sticle de sirop pentru domnişoare, cîteva sifoane. Între două dansuri, oamenii se mai răcoreau, unii chiar bine… de tot !

Cînd nu era bufet, băieţii se orientau şi aduceau, nu o sticlă – două , ci o găleată!

Se bea cu cana de porţelan. „Bă, daţi-mi şi mie o cană şi vă dau banii altă dată, că acuma nu mai am!” a îndrăznit Ion a lu’ Nae al Stirienii. „N-ai bani, nu bei!” a venit răspunsul categoric. „Da? Bineeee …” Fără să stea prea mult pe gînduri, Ion şi-a scos un pantof din picior, l-a băgat în găleata cu vin şi a băut din… pantof! Replica nu a întîrziat: cu o mişcare rapidă, unul din băieţi a înşfăcat găleata şi a proiectat-o în direcţia lui

Ion. Numai că Ion nu a fost singura victimă a tsunami-ului, aşa că s-a iscat un scandal general, cînd s-au împărţit generos pumni şi palme, unde distribuitor, dar şi încasator în egală măsură era, de obicei Ion a lu’ Buric. Fiecare cu darul lui!

Tîrziu, spre dimineaţă, se spărgea balul. Taraful intona un marş adaptat după unul milităresc numit ,,Bravi ostaşi, la datorie!”

Ăsta era balul cel vechi! Noul val din muzică, cultura adusă de la oraş au adus modificări radicale despre care voi încerca, probabil, să scriu într-un capitol viitor.

Care-o mai trăi ! (Aşa zicea bunica…)

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :