La 4 ani după El Camino

Nu am mai scris aici, mai exact în paginile noastre de călătorit, despre al treilea mare pelerinaj din lume, El Camino, cel care se întinde pe 800 de km, pe sub Calea lactee pe care n-o mai vede nimeni acum. Știu asta, pentru că am căutat-o și eu în fiecare noapte în luna cînd am parcurs Spania la pas. Am scris destul la vremea respectivă, adică chiar atunci cînd îl străbăteam pe jos, cu rucsacul în spinare și muzica în timpane, atît pe blogul meu, cît și pe site-ul Evelor, cînd am trimis reportaje de pe drum. Mai mult decît atît, am scris și o carte – în care pelerinajul e doar un pretext pentru a-mi pune ordine în gînduri și a medita la întîmplările care au urmat sau la ”fantomele” din viața mea, pe care le-am eliberat. Apoi a urmat o perioadă în care s-a făcut liniște și nu m-am mai gîndit la Camino. Oricum mi s-a părut c-am vorbit și scris prea mult despre această călătorie și că prea am întors-o pe toate părțile ca să mai spun ceva și pe paginile Jurnalului Roșu. Cu toate acestea, după 4 ani de la marea mea călătorie-nebunie, cum au considerat-o unii, m-a întrebat cineva cum mă văd acum față de atunci.

Cum am mai spus-o cîndva, am început să scriu pentru că am o memorie afectivă foarte slabă, și dacă nu amintesc undeva într-un articol sau într-un caiet tot ce-am trăit cîndva, știu c,ă în timp, acele întîmplări, acei oameni, acele situații cad în uitare, ca într-un hău și nu-mi mai amintesc de ce m-a impresionat un lucru sau altul, de ce m-a rănit un om sau altul – poate de-aia și iert așa de repede totul și nu port ranchiună nimănui. Așa s-ar fi întîmplat și cu Camino, de la cap la coadă aș fi uitat tot, dureri, poteci, bășici, starea psihică și afectivă în care am făcut cei 900 km (la mine au fost 900), oamenii pe care i-am întîlnit, lecțiile pe care le-am primit. M-am surprins vorbind aiurea despre Camino la evenimentul organizat de Audaces Art – nu mai recitisem cartea pe care am scris-o de vreun an – și am realizat brusc, în timp ce vorbeam că nu mai simt nimic în legătură cu felul în care s-a născut hotărîrea de a pleca în lume. Știu că eram sătulă de multe, mi se pare că fugeam de o iubire și mai multe trădări, care se întîmplaseră toate în mintea mea, și cum mintea din vremea aceea am pierdut-o prin  meseta spaniolă și pe cărările pietruite ale pelerinajului, mi-a fost greu să vorbesc despre o oarecare scîrbă pe care n-o mai simțeam, despre anumite nedreptăți de care nu-mi mai pasă, despre o anumită prietenie, pe care vag mi-o amintesc, și despre călătorii de pe Camino, cu care n-am mai ținut legătura de cel puțin un an.

Dar aș putea să spun cu ce-am rămas post- Camino.

–          Am rămas cu o agilitate cît se poate de reală (și crudă) atunci cînd e cazul să iau decizii majore, fiindcă nu mai mi-e teamă c-o să greșesc, greșeala de orice fel, nefiind cel mai mare rău ce mi se poate întîmpla (cu condiția ca ea să nu-i afecteze pe alții)

–           Am rămas cu o teribilă iritație la auzul foșnetelor de pungi – un lucru care mă enerva îngrozitor dimineața cînd lumea pleca la drum și începea să-și foșnească pungile pe la 5-6 dimineața.

–          Nu mai simt nevoia să dețin controlul, pentru că am înțeles că, de fapt, noi nu controlăm nimic. Nici măcar pe noi înșine nu suntem în stare să ne controlăm (nervii, trăirile, furiile, dorințele de răzbunare, frustrările etc.)

–          Am mai înțeles că cei care trebuie să rămînă în viața ta vin la tine atunci cînd ești pregătit, iar cei care pleacă de tot o fac pentru că nu-i mai reprezinți sau nu te mai reprezintă. Unii cresc mai repede, alții mai încet, nu poți impune nimănui un anumit ritm al vieții. Fiecare cu bătaia lui de inimă.

–          Știu că durerile dispar. Sau, cel puțin, se estompează în timp. De fiecare dată. Fără excepție.

–          Acum mă surprind tot mai des luînd întregul în ansamblul său arhitectonic, și nu mă mai lovesc de detalii. Fie că e vorba de o situație, fie că e vorba de comportamentul altora față de mine. Dar în continuare îmi plac detaliile, fiindcă ele mă ajută să iau decizii rapide. Știu acum să mă îndepărtez rapid de toți cei care mă deranjează, simt imediat un disconfort al anumitor prezențe și le evit fără explicații și fără scuze.

–          Am rămas cu o durere surdă în coapsa dreaptă, care am crezut că va dispărea cu timpul, o durere pe care am căpătat-o de la mersul îndelung pe jos. Îmi place durerea aceea, e ca și cum mă atenționează să nu uit c-am mers atît și să nu cumva să cred c-a fost degeaba.

–          Spre surprinderea și fericirea mea, am învățat să nu mai fac 5 lucruri odată, ci doar unul și bun, dăruind timpul pe care-l pierdeam alergînd dintr-o parte în alta, familiei mele.

Ar mai fi, poate, dar astea sînt cele mai importante. Dacă i-aș fi spus cuiva acum 4 ani că am de gînd să mă așez la casa mea (cu sensul de a avea o familie, nu neapărat să stau degeaba), că voi avea o fetiță, voi trăi exclusiv din scris și traduceri și că voi fi un om liniștit, mi-ar fi rîs în nas. De fapt, au și făcut-o. O astfel de viață părea imposibilă pentru cea care împărțea palme în stînga și-n dreapta cu aceeași viteză de reacție cu care le și primea. Asta nu înseamnă că n-o pot face în continuare, numai că masochiștii au dispărut din viața mea, fie că am știut să-i țin departe, fie că nu le-am mai părut interesantă în războiul lor invizibil. (Chiar nu mai știu ce-am vrut să spun aici – dovada clară că într-adevăr unele lucruri sînt atît de insignifiante, că nu merită altceva decît strașnica uitare). Dar faptul că unii au rîs nu înseamnă decît că în societate mi-am jucat rolul așa cum am dorit și am vărsat în capul unora aceleași iluzii pe care alții le-au vărsat în capul meu. Ce putem înțelege noi de-aici? Că atît timp cît ne vom purta măștile cu fală există riscul de a se lipi de înfățișarea noastră și de a ne identifica cu ele, de a ne răni singuri mai apoi, pentru că ne-a fost teamă să fim noi înșine și ne comportăm ca atare, în total dezacord cu ceea ce suntem de fapt, încercînd să-i mulțumim pe alții care au și ei alte învelișuri pe care le cred protective, așa cum le credeam și eu. O fi clar de ce nu vorbim uneori aceeași limbă, chiar dacă folosim același vocabular de cuvinte?

M-a ajutat Camino să-mi dau seama de asta? Și încă cum! Mai știu că nimeni nu are timp și răbdare să sondeze măștile nimănui, te ia de bun așa cum i te arăți și Dumnezeu cu mila. Așa că nu mai am ce să spun despre Camino, nu mă văd vorbind mai mult decît am scris despre el, nu cred că l-aș mai face vreodată – nu spun un NU hotărît că nu se știe – dar o să am grijă să public cartea pentru că știu că va folosi cîndva, cuiva, așa cum mi-au stîrnit și mie interesul cele care vorbeau despre acest pelerinaj. Oricum ar fi, cu cît este mai multă lume care să vrea să accepte provocarea pe care Camino ți-o așterne sub picioare, cu atît mai bine. Cu cît mai puțini mascați, cu atît mai multe prietenii veritabile, oameni echilibrați și mai puțin dezaxați. A fost ușor? Drumul în sine e mizilic pe lîngă ce-a urmat după aceea. Așa cum spuneam și în carte – prin gura unui fost pelerin – ”Camino începe abia după ce se sfîrșește”. Și uneori nici nu se sfîrșește. De pildă, pentru cei care vor citi cartea mea – atunci cînd va fi publicată, dar pot face rost de ea oricînd își doresc asta – eu voi fi mereu pe drumuri, cînd singură, cînd cu furiile și demonii mei, cînd sprintenă și rîzînd în hohote de toate cîte vin peste mine, cînd tăcută sau însetată sau…

Pentru omul din tine, pentru rezistența și nebunia că ești sigur că poți face asta, pentru smulgerea măștilor tale îmi doresc să alegi drumul ăsta și să mergi pe el cu toate durerile tale pînă dispar.  Măști, dureri, gînduri, dorințe… Pînă cînd te trezești gol în fața Sinelui, numai bine să-i spui: ”De-acum poate să înceapă cu adevărat aventura vieții mele”.

Buen Camino deci!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. alexandrina spune:

    As dori sa citesc cartea ta „Al treilea calator” si sa-mi spui unde tii cursurile de creative writing. Multumesc pentru comentariile tale, mai vechi si mai noi, despre Camino. Ele m-au ajutat f mult. Am reusit sa fac si eu Camino si acum incerc, de cateva luni, sa ma adun. Am cam ramas pe acolo si trebuie sa ma aduc inapoi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *