Jurnal de bord

 

 Jurnal de bord – (28/29 iulie 2009)

      Ziua de dinainte

       Insuportabilă zi de vară, cu 35ºC la umbră.

      Trebuie să fac plimbarea de dimineaţă cu Alexandru, fiul meu cel mare. Am renunţat de mai bine de o lună la căruţ şi tricicleta, suficiente fiind cele 3 etaje pe care le parcurg de câteva ori pe zi. Doctorul îmi interzice greutăţi mai mari de 3 kg, dar, pentru mine, copilul nu este o “greutate”, aşa că-l mai duc în braţe, uneori, pe scări, când oboseşte. Nu mă ajută nimeni (cu toate că ar putea cineva), dar asta mă întăreşte mai mult, gândindu-mă că devin mai puternică şi trebuie să lupt pentru mezinul care, parcă, “da semne” că ar vrea să vadă lumina zilei.

      Ne facem tabieturile (eu cu Alex) din fiecare dimineaţă. Mergem la patiserie, apoi ne îndreptăm spre băncuţa noastră să ne servim “le petit dejeuner”. Parcă, simţind ce mă aşteaptă, mă asculta şi Alex mai mult. Stă într-un loc, se joacă liniştit, nu mai aleargă prin tot parcul, mă asculta şi nu-mi vine să cred. Da, s-a făcut “mare”, în scurt timp va împlini 2 ani şi-şi aşteaptă, cu nerăbdare, frăţiorul.

 

      Ne întâlnim cu prietena lui, Bianca, cu care-şi împarte pufuleţii şi covrigii şi jucăriile. Respir uşurată că pot să mai stau pe bancă, la umbră; se joacă frumos cu ceilalţi copii, iar dacă mai fuge, aleargă după el Ramona (prietena mea) şi mi-l aduce înapoi, lăsându-mă să mă odihnesc. Vântul nu vrea deloc să adie. Încerc să beau cât mai puţină apă, căci toaletele ecologice din parc sunt adevărate focare de infecţie. Ironia naibii…

      Plecăm pe la ora prânzului spre casă. Mai verific o dată bagajul de spital. Servim masa de prânz şi la somn. Mă-ntind lângă Alex, căci nu adoarme singur. Îl mângâi şi încet încet închide alene ochișorii cu gândul la joacă de seară.

 

Căldură mare, mon cher…

 

      Răsfoiesc nişte reviste, nu mă mai suport, vreau să scap de caniculă. La începutul sarcinii parcă eram mai curajoasă, gândindu-mă că mai e destul timp până la marele final. În schimb, pe ultima sută de metri, mă încearcă fel de fel de stări, angoase, bucurii, tristeţi, curaj, teamă. Încerc deci să citesc ceva, dar, parcă nu mă mai pot concentra la nimic…

       Seara, scap de plimbarea uzuală din parc… Alex iese cu tati. Totuşi, vreau să iau aer, aşa că, după un duş, mă hotărăsc să mă duc afară. Al şaselea simţ parcă mă face să mă îmbrac mai frumos ca de obicei, să mă aranjez mai mult. Oare, diseară, se va întâmpla ceva? Dacă încep contracţiile pe stradă, dacă mai am parte de o hipocalcemie… Să ies, să nu ies? Într-un final, mă hotăresc și ies și eu în parc după bărbații mei. Alex era afară de aproape o oră; evit anumite zone ale parcului, unde sunt persone care-mi ridică tensiunea instant şi ajung la fântâna, unde se joacă cei mai mulţi copii.

 

            Începe travaliul

             Exact aşa cum aşteptam, seara încep durerile. Nu pot să adorm. Or fi false contracţii? Mă mai plimb prin cameră. De dormit aleluia! Mă uit la ceas. Alex doarme aşa frumos lângă tatăl lui (eu, de vreo 2 luni, dorm singură, în altă cameră). Mai aştept, în ideea să nu plec aşa repede la spital (aveam experienţa de la Alex şi nu vroiam să mai trec printr-un travaliu la spital). Ştiu că trebuie să mai dureze, aşa că nu trezesc pe nimeni. Mai răsfoiesc o carte, mai citesc ceva de pe net, durerile se înteţesc prea repede. Este ora 1a.m. şi aştept. Mai fac un duş şi mă pregătesc psihic. Nu o sun, încă pe mama, căci ar fi în stare să vină, pe jos, toţi cei 45 km ce ne despart. Iar mă duc la Alex, îl privesc cum doarme, îl mângâi, îl sărut şi mă rog să ne întoarcem sănătoşi acasă, eu și frățiorul lui.

          La ora 3 mă hotărăsc să-l trezesc pe taţi, o sun pe soră-mea, care nu răspunde… Noroc că soţul ei răspunde la telefon şi-i rog să vină să stea ei cu Alex. Deodată, toată lumea în jurul meu se agită, dar eu rămân cea mai calmă. Plecăm, cobor câteva scări, mai stau, căci iar vine o contracţie. Ajungem la maşină în sfârșit. O sun pe mama (ora 4.a.m.) şi o anunț că sunt în drum spre spital.

         Purgatoriul… ăăă, pardon spitalul

        La Urgenţă stau aproape o oră până se fac toate formalităţile şi până se trezesc asistentele. Deh, cum mi-am permis să mă duc la ora aia? Asistentă şefă îmi spune că în jumătate de oră voi naşte (aveam, deja, dilataţie 7). Din nou fișe peste fise, vine doctorul, nu vine doctorul, vrei etaj 6 sau 7 (6 cu 7 erau în conflict), de parcă mai conta, la ce dureri aveam, voiam să scap mai repede, ce mă interesa pe mine etajul?

        În fine, mă duce o asistentă somnoroasă către o sală de naşteri, într-un căruţ care mă zdruncină foarte tare, de-mi vine să-i şterg o palmă peste bot să se trezească sau să mă lase să merg singură. Acolo alte consultaţii şi întrebări. Mi se spune că doctorul nu vine la ora aia, aşa că, optimistă la gândul că voi naşte în jumătate de oră, spun că e OK şi o să nasc fără doctor. Nici data trecută nu făcuse mare lucru, în ideea că a trebuit să-şi “termine” pacientele la cabinet şi a venit şi pe la mine, seara la 6, după ce eu am stat vreo 7 ore, răsucindu-mă pe toate părțile în chinuri groaznice. Alte asistente “drăguţe” şi aici, care aşteptau, probabil, să li se termine tura, să scape. Una scria ceva, alta, o hămesită, ținea într-o mână o piersică şi un cuţit, iar cu cealaltă mână mă apasă pe burtă.

         Mai trece o jumătate de oră şi nimic. Contracţiile, în loc să devină mai dese, parcă regresau. Sau aşa-mi părea mie. Strumful meu se mutase pe partea dreaptă, să mai tragă un pui de somn. Nu voia să iasă. Ce, e când vrem noi ? E când vrea el! Sau te pomenești că-l speriase asistenta cu cuțitul în mână… Trece un pic şi doctorul de gardă, să-şi facă norma de paciente şi mă ceartă, de parcă aș fi vinovată că bebe mai vrea să stea în burtica. Cine ştie ce-mi pusese isteaţă de asistentă (cea cu piersică) în perfuzie de nu se mai întâmplă nimic, mă gândesc eu paranoizată, de fapt enervată de-a binelea pe lipsa ăleia de profesionalism. Iar prind schimb de tură (e rău, că e foarte multă lume, nu ştii cui să-i dai, ce să-i dai).
 

       David – mezinul familiei 

      Am avut totuși noroc de o moaşă pe cinste, care m-a îmbărbătat. Am luat-o de mână şi i-am spus să mă ajute. Mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zâmbit, apoi mi-a spus: “Stai să plece astea şi o rezolvăm imediat. Crezi că toate muştele fac miere?” Şi aşa a fost, am “rezolvat-o” uşor şi repede cu fetele din cealaltă tură, iar la ora 7.20 a.m., a venit David pe lume, urlând cât l-au ținut plămânii. A luat nota 10, iar eu l-am reprimit lângă mine, la foarte puţin timp. Am stat chiar în camera bebelușilor (acolo, la incubator) pe un pat, până au fost gata să mă ducă la salon.

      Eram aşa bucuroasă că mi l-au pus în brațe aşa repede. Apoi ne-am despărţit pentru 2 ore, timp în care eu am făcut un duș, m-am schimbat şi m-am învârtit prin salon, căci nu aveam stare fără el. Am plecat spre camera de nou-născuţi, dar o asistentă m-a întors din drum, spunându-mi să stau în pat, că trebuie să mă odihnesc.

      Am stat, am aşteptat şi, într-un final, mi l-au adus şi în salon. Bucurie mare, vizite şi flori. După două zile, eram deja acasă, mărind tabloul familiei la patru persoane!
 
🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Comentarii : spune:

    cristina a scris in 15 July, 2011 – 08:34 AM:
    multumesc,draga mama, ca mi-ai dat viata si ca m-a
    am citit cu lacrimi in ochi (chiar daca sunt la munca si nu e indicat sa-ti arati fata umana pt ca esti considerat un om slab)aventura nasterii si mi-am adus aminte de aceeasi perioada prin care am trecut si eu de 2 ori. a fost greu, cu toate ca i-am nascut pe ambii prin cezariana (impusa de dr, motivele – greutatea lor mare 3800/3920 gr). nu stiu daca se impunea sau nu, cert e ca m-am conformat.privitor la travaliul nu pot comenta, in necunostiinta de cauza, dar din ce am vazut/auzit prin spital nu cred ca e ceva usor si placut.la mine experienta „placuta” cu asistentele a inceput dupa nastere.poate revin cu detalii intr-un episod viitor.te felicit pt ca ne-ai impartasit aceasta experienta.important e ca a fost cu happy end si aveti 2 copii SUPERBI.sa fiiti fericiti, sanatosi si mult noroc:)
    URSOAICA a scris in 14 July, 2011 – 09:10 PM:
    bucurie
    Draga mea,sincer mi-au dat lacrimile citindu-ti aceasta poveste,aceste trairi pe care le-ai avut,din cateva cuvinte poti cunoaste un om ,nu in totalitate,insa eu pot spune ca te cunosc de ceva timp….Doamne ,ai fost o curajoasa la fel ca si mine,numai ca tu ai fost mai norocoasa sa zicem asa,,,de ce?Pai,eu am nascut prin cezariana,dar a trecut…Ce-ti pot spune?..Sa-ti traiasca bebelusii scumpi,sa te bucuri de ei,sa fi iubita..Esti o mamica scumpa…pupici:

Comentează :