Jesús del Cerro, omul pentru care am făcut 80 de km să văd filmul Hawaii

Cred că una din întrebările care ar putea să-l enerveze pe regizorul Jesús del Cerro în legătură cu filmul Hawaii, pe care l-a regizat și a apărut de curînd în cinematografe, este următoarea (și de altfel, una constantă la toți cei interesați de filmografia lui): ”cum poți înțelege comunismul dacă tu nu ai trăit în comunism?” Bineînțeles că i-am pus-o și eu, dar nu pentru că aveam aroganța omului care a trăit o experiență posacă în fața altuia care ar fi avut mai multe șanse să devină ceea ce-și dorește că Spania, că libertatea, că educația, etc, din simplul motiv că pentru mine comunismul s-a terminat la timp, chiar cînd mă pregăteam să intru la liceu, deci nu am apucat să interiorizez aspectul îngrădirii libertății. Întrebarea mea venea mai mult din frustrarea că regizorii români, și iată, și cei spanioli, fie ei îndrăgostiți de România, își plasează poveștile tot în comunism, de parcă ar fi fost o perioadă teribil de interesantă și eu chiar nu am văzut-o. Bineînțeles că Jesús del Cerro nu s-a supărat, dar întrebarea mea, de fapt, cuprindea mai multe: Ce a fost atît de interesant acolo și eu unde am fost? Este un alt film cu multe înjurături? Un alt film cu lipsurile pe care le-am avut toți atunci? ”Hawaii” sună ca aproape ultima dorință exotică a unui român scăpat din lațuri, așa că înainte să văd filmul îmi doream să cunosc regizorul acestui film, creatorul lui și vizionarul întregii povești.

Ce mi-a plăcut întotdeauna la marii creatori este că sunt deschiși să cunoască oameni și vorbesc cu simplitate și bucurie despre munca lor, acea bucurie a împărtășirii pe care o recunosc oriunde și oricînd. Un astfel de regizor este Jesús del Cerro. Ocupat pînă peste poate, cu scenarii care vin, povești pe care le urmărește, producții pe care și le dorește, naveta între două țări dragi lui (România, Spania), plus frecventele călătorii pe la festivalurile unde-și prezintă filmele sau întîlnește alți oameni, îl găsești fie pe platourile de filmare vorbind cu actorii în română (o limbă pe care o înțelege și o vorbește foarte bine, după zece ani de România), engleză sau spaniolă, gesticulînd larg sau spunînd ”play, don`t act this role”, fie în fața laptopului, unde-și scrie articolele pentru rubrica lui din El Dia Espagnol, dar făcîndu-și mereu timp pentru oamenii interesați de film, de călătorii și de viață.

Revenind la Hawaii, ultimul film regizat de Jesús del Cerro, la întrebarea ”de ce un alt film în perioada comunismului”, regizorul spune că e doar o poveste ca oricare alta, mai veselă sau mai tristă, care ar fi putut fi în orice altă perioadă, numai că nu și-a dorit să arate o altă poveste tristă din comunism, ci o poveste care poate fi veselă și în comunism. ”Am cerut poze oamenilor din perioada aceea, m-am uitat pe ele și apoi le-am spus: dar uite, în poze voi aveți haine colorate, nu sunteți îmbrăcați în gri și negru. În poze zîmbiți și dincolo de lipsurile de atunci, aveți povești pe care le trăiți, vise care vă dau speranțe, ascultați Michael Jackson și Madonna, dansați, vă îndrăgostiți și mergeți mai departe. Am vrut să surprind lumea asta colorată din comunism”, unde, bineînțeles, oamenii acasă, chiar dacă aveau mobilier asemănător (nu pot să uit bucătăriile acelea aproape identice din fiecare casă), aveau totuși perdele colorate, mileuri și cărți și iubiri colorate.

Și-a dat seama că a reușit să redea această veselie și poftă de a trăi a oamenilor (pe care le au dincolo de perioadele în care trăiesc, democrație, comunism etc) cînd i-a văzut ieșind veseli din sala de cinema unde rula Hawaii și vorbind între ei despre film.

Marea uimire a lui Jesus del Cerro este că publicul românesc nu își sprijină nici actorii, nici creatorii de film românesc. ”Poate și pentru că în ultima vreme li s-au servit filme cu multe înjurături?”, încerc să iau apărarea telespectatorilor. Știu, nu este o scuză, pentru că spre exemplu cînd iese în cinematografele spaniole o premieră spaniolă, cinematografele sunt pline și milioane de spanioli se duc să vadă producțiile spaniole, ceea ce nu se întîmplă nici cu miile în România, lucru care mi se pare trist pentru un popor care stătea la cozile de bilete de la cinematografe în perioada comunismului cu tot atîta dedicație ca și la cozile de lapte, carne, ouă. Poate că au cam dispărut cinematografele din provincie, unul câte unul, apoi toate deodată și s-au transformat în cîrciumi, jocuri de noroc sau discoteci, apoi în magazine chinezești? Întrebarea asta nu am mai pus-o, dar am gîndit-o.

Dacă nici asta nu este de ajuns să mergem să vedem Hawaii, atunci nu știu ce poate fi. Și dacă eu spun că a meritat să fac 80 de km dus-întors pentru el, pînă la Constanța, unde e cel mai apropiat cinematograf de casa mea, mai aveți nevoie de un alt îndemn?

Nu vreau să fiu deocamdată un spoiler și să vă povestesc filmul, deși cam am obiceiul acesta și nu știu cît mă voi putea abține, oricum săptămîna viitoare vorbim și despre Hawaii la Pelicula, și vă spun mai multe despre Jesús del Cerro, un om cu o personalitate șarmantă, care nu are cum să nu te cucerească, dar pînă atunci, pentru cei care știu spaniola, vă dau un link din El Dia Es, unde scriitorul, regizorul și producătorul de filme Jesús del Cerro scrie despre experiențele lui de prin lume. Filmografia lui o aveți aici.

Zully Mustafa

Jurnalist de profesie, după ce am lucrat în presă timp de 20 ani, dar și ca profesor timp de 7 ani, m-am dedicat din 2007 exclusiv scrisului. Am scris cărți pentru copii, am avut rubrică în revistele FHM, Unica, Femeia și Playboy. Primul roman, “Strugurii s-au copt în lipsa ei”, s-a epuizat în două luni și jumătate de la lansare și m-a luat prin surprindere. Au urmat romanele “Nopți orientale” și ”Al treilea călător”. Plus altele pentru copii. De 7 ani locuiesc în Medgidia cu familia, călătoresc des, traduc pentru Pro Tv filme turcești și-mi pregătesc următoarele romane. Din cînd în cînd, mai scriu și pe aici.

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 11 februarie 2018

    […] …unde, bineînțeles, oamenii acasă, chiar dacă aveau mobilier asemănător (nu pot să uit bucătăriile acelea aproape identice din fiecare casă), aveau totuși perdele colorate, mileuri și cărți și iubiri colorate. Și-a dat seama că a reușit să redea această veselie și poftă de a trăi a oamenilor (pe care le au dincolo de perioadele în care trăiesc, democrație, comunism etc) cînd i-a văzut ieșind veseli din sala de cinema unde rula Hawaii și vorbind între ei despre film. Citiți restul recenziei aici. […]

Comentează :