Iulian Ceku, scriitorul care iubește tătarii

Trebuie să recunosc că atunci cînd am auzit de Iulian Ceku am fost un pic intrigată. Cum adică un scriitor român a scris despre tătari, despre obiceiuri, tradiții și psihologia lor? Păi nu m-am încumetat eu să scriu toate astea, de ce le-ar povesti un român? Apoi am fost la lansarea de cartea ”Printre tătarii dobrogeni”, cartea sa de debut și s-a făcut lumină. Acolo am descoperit că soția lui, Onge, este tătăroaică, mai mult decît atît, că mi-a fost cîndva, într-o altă viață aș putea spune, colegă de cancelarie. Pe Onge am recunoscut-o după zîmbet și după voce, dar abia la sfârșitul lansării de carte a lui Iulian Ceku mi-am dat seama că este soția lui. A fost unul din acele momente cînd te lovești cu mîna pe frunte și-ți spui: aaa, da, măi, acum e logic totul și se leagă. Obișnuită cu pompoșeniile scriitorilor din București, cu atitudinea lor regală, cu bârfa măruntă și cu limbajul acela de lemn cu care se îmbățoșază pe la lansări, discursul lui Iulian Ceku la propria lui lansare a fost unul emoționant, simplu și scurt, cu voce puțin tremurîndă (cum îi stă bine unui începător în jungla scrisului), dar – cum aveam s-o văd mai tîrziu, în timp ce-i citeam cartea – cu pana sigură. Așa că, să-l abordez pentru un interviu a fost urmarea firească. L-am provocat să-mi răspundă la 13 întrebări despre neamul tătar.

Cum ați ajuns să trăiți printre tătarii din Dobrogea și să fiți adoptat de ei? 

Cariera pe care mi-am ales-o, a fost elementul care m-a legat de acest ţinut. În anul 1991 nici nu mi-a trecut prin cap că alegând Medgidia, dintre cele cîteva oraşe propuse, aveam să aleg trecerea mea, hai sa-i spunem, într-o altă dimensiune în care aveam să mă integrez foarte bine şi care avea să-mi ofere alte perspective şi poate un alt mod de viaţă. După câţiva ani de la stabilirea mea aici, m-am integrat perfect în peisajul local, am început să-i  înţeleg  mai bine pe cei care trăiesc într-o simbioză culturală permanentă şi de ce să nu recunosc, mi-a plăcut şi am acceptat acest lucru. Pentru un muntean este dificil să trăiască într-o regiune de şes  şi recunosc că uneori  nostalgia munţilor şi a pădurilor imense mă copleşește.

Ați învățat limba tătară de voie sau de nevoie? Cât de repede ați învățat-o? 

Nu cunoşteam prea multe despre limba tătară în momentul venirii mele aici. Ulterior la facultatea de jurnalistică din cadrul Universităţii  Lucian Blaga din Sibiu am studiat puţin aceste limbi altaice, însă din punct de vedere istoric şi semiotic. Abia mai târziu am studiat limba turcă la Universitatea Naţională de Apărare. Cât despre limba tătară nu am nici pe departe pretenţia că aş cunoaşte-o. O înţeleg într-o oarecare măsură, dar mă exprim destul de greu. Insă, am contact cu ea peste tot: în familia soţiei mele sau în diverse ocazii. Această limbă, deşi arhaică, are frumuseţea ei, farmecul ei. Tătarii dobrogeni  o folosesc când se întrunesc familiile, cunoştinţele sau prietenii, în momentele importante din viaţa lor. Cred că dacă aş face un clasament, limba tătară şi limba turcă ar ocupa primul loc în preferinţele mele.

Au fost momente în care tradițiile românești s-au bătut cap în cap cu cele tătărești? Vă-ntreb pentru că știu că sunteți căsătorit cu o tătăroaică și aveți împreună un copil.

Tradiţiile… România este o ţară balcanică iar popoarele balcanice ştiu să-şi conserve obiceiurile şi tradiţiile. Suntem un liant care leagă occidentul de orient, aşa cum specificam şi într-un capitol din carte. Dar suntem o ţară europeană şi ne raportăm şi la ceea ce oferă contemporaneitatea. Eu personal nu sunt un tradiţionalist sau un practicant religios. Văd viaţa şi evenimentele importante prin prisma mea. Nu mă raportez neapărat la o cultură sau un ritual. Important ,cred, este ca din punct de vedere uman să mă simt liniştit. Şi chiar dacă m-aş raporta la unele obiceiuri, acest lucru nu ar atrage după sine excluderea altora, dimpotrivă simbioza, comuniunea , acceptarea sunt definitorii pentru mine.

Tătarii sunt oameni care ştiu să-şi conserve ceea ce au. Este normal să fie aşa. Trăind între două lumi, acceptând realitatea de zi cu zi, ei reuşesc să păstreze elementele care le definesc identitatea, originile, personalitatea, de cele mai multe ori îmbinând ceea ce au cu ceea ce trăiesc. Uneori totul se aşază şi prin forţa imprejurărilor.

Cum se curtează o femeie de etnie tătară? 

Subiectul legat de femeie este pentru mine un subiect delicat. El nu se epuizează niciodată. Cred că această întrebare mă pune în dificultate, deoarece, nu am fost niciodată un cuceritor sau un fin observator al femeii . Dar cum se curtează o femeie de etnie tătară? Interesantă întrebare… trebuie să recunosc că e o întrebare surprinzătoare şi nu mă aşteptam la ea. Este o întrebare la fel ca femeia tătară (intresesantă, surprinzătoare). Personal am trăit un sentiment de noutate, de prospeţime atunci când am cunoscut-o. Avusesem şi alte prietene/iubite, dar de data asta simţeam că  era ceva diferit. Sentimentele mele nu s-au îndreptat către o femeie de o anumită etnie ci către o femeie care mă atrăgea. Mai târziu aveam să înţeleg cât de complex este să pătrunzi în lumea lor. Eşti acceptat şi de cele mai multe ori respins. La început manifestarea lor este una de răceală şi de îndepărtare. Nu cred că li se impune în mod expres a face sau a nu face ceva ,ci doar li se recomandă prudenţă în vederea evitării unei complicaţii. Aici intervine tactul bărbatului care trebuie să arate că ele pot fi în siguranţă şi protejate. Femeia care ulterior avea să mă accepte, evită să se vorbească despre ea, poate şi din discreţie sau luînd în calcul neconcordanţa dintre noi şi toţi ceilalţi. Apoi urmeaza talentul femeii să se facă simţită şi prin originile ei, reuşita depinde de ea, în ce măsură si cât… Copiii tătarilor, în special fetele, am observat că primesc o educaţie diferită. Ele asistă la relaţiile conjugale şi percep acest lucru ca ceva ce trebuie să fie perpetuat. Fetele, de regulă, îşi iubesc taţii, văzând în el copia viitorului soţ.

Unii nu înţeleg esenţa şi tratează cuplul nostru ca pe ceva reprobabil, din păcate. Cu timpul am înţeles mult mai bine ce simte soția mea şi reacţiile ei. Am descoperit mereu sentimente frumoase şi un fel deosebit de comportament în situaţii extreme. Dorinţa de fumos şi de mai bine, dorinţa de a nu epata şi de a trece discret prin viaţă şi abilitatea de susţinere morală alături de un întreg curcubeu de trăiri , cum să nu te facă să îţi spui: ne iyi ki varsın! (Ce bine că ești! – n.r.) Totuşi cred că în concepţia majorităţii, femeia tătară reprezintă misterul, orientul cu frumuseţile şi blândeţile lui. Însă nu cred că sunt în măsură, nici pe departe, să dau o reţetă, pentru amatori, privind curtarea unei tătăroaice. Ceea ce pot cu siguranţă spune este că pe femeia tătară te poţi baza in orice situaţie, creează acea stare de stabilitate atât de necesară într-o familie, ai încredere în ea şi intuieşti că orice s-ar întâmpla îţi va fi întotdeauna alături.

Afinitatea dvs pentru cultura aceasta are legătură cu dragostea pentru soția dvs?

Ştiam prea puţine despre tătarii din Dobrogea. A fi în mijlocul unei comunităţi este cel mai bun şi mai plăcut mod de a cunoaşte elementele ce definesc acel popor. Mă mir uneori cât de bine mă simt alături de ei, îi înţeleg, îi iubesc pentru că îi cunosc. A cunoaşte pe cineva este a înţelege, existând o interdependenţă între acestea. Cu atât mai mult cu  cât zilele vieţii noastre se derulează, se rotesc, se îmbină în jurul unui om care vine mereu cu ceva nou, descoperi, asculţi, analizezi, discerni.  Acceptarea presupune deschiderea către ceva nou… noi orizonturi… Dar este şi meritul lor, în sensul că trăiesc aici, se supun social împrejurărilor dar nu îşi uită identitatea şi valorile morale. Ne respectă pe noi românii, dar nu uită nici  o clipă că au şi o îndatorire faţă de propriul eu, faţă de semenii lor, de conaţionalii lor, la urma urmei  se poate vorbi despre un mod de viaţă şi un model de convieţuire. Cu siguranţă că datorită soţiei mele am reuşit să cunosc într-o oarecare măsură tradiţiile, obiceiurile, religia şi consider că există o singură cale să înţelegi corect o altă cultură: să trăieşti la fel ca cei din respectiva societate. În diverse împrejurări, eu am mai spus unor prieteni ai mei tătari, că aceştia sunt pentru mine o bogăţie culturală şi ei trebuie stimaţi şi ocrotiţi.

Scrieți la un moment dat în cartea dvs că ”Divorțurile nu sunt văzute cu ochi buni în această comunitate arhaică, poate de aceea familiile de tătari divorțează foarte rar. Însă ceea ce diferă față de populația majoritară, femeilor tătare, odată ce soțul le-a murit sau au divorțat, nu se mai recăsătoresc.” Cum sunt privite în această comunitate căsătoriile mixte? 

În comunităţile rurale există nişte cutume care sunt foarte greu de înlăturat. În satul din care provine soţia mea, jumătate era locuit de femei singure, văduve de foarte mulţi ani. Nu am făcut din asta un subiect de analiză, dar în timp am remarcat că femeile erau singure de la o vârstă la care în mentalitatea mea, ar fi fost foarte normal să-şi refacă viaţa. Am fost surprins şi puţin  contrariat. Erau atât de puternice încât puteau răzbate singure fără sprijinul partenerului de viaţă, sau poate că memoria soţului era atât de puternică încât o recăsătorie ar fi întinat-o? În timp, aveam să înţeleg că relaţiile de familie sunt atât de puternice, încât dispariţia unuia dintre membrii presupune o şi mai mare comuniune între ei, presupune ca toţi ceilalţi să se alăture, să susţină moral şi material pe cel rămas fără sprijin. Căsătoriile mixte, hm, însăşi sintagma asta ar putea fi contrazisă. Mixtă, de ce? Pentru că cei doi aparţin a două religii diferite? Vedeţi, iar ne raportăm la Balcani, unde acestea sunt ridicate la rang de adevăr absolut. În fond, se căsătoresc doi indivizi, două personalităţi umane şi nu două religii. În momentul în care partenerii au suficientă consideraţie pentru cel de lângă sine, ideea şi formularea de „căsătorie mixtă” dispare. În viziunea tătarilor, ideea de căsătorie mixtă cred că-i timorează, deoarece decurge din aceasta, acceptarea unor alte valori, ceea ce de multe ori se confundă cu renunţarea la apartenenţă. Oamenii, de regulă, cred că trebuie să faci un anumit lucru, de regulă impus. Din păcate, sunt din ce în ce mai mulţi care consideră asta.

Va exista o continuare a cărții? Aveți în plan un nou proiect de carte? 

Da, mă gândesc din ce în ce mai mult la acest lucru. Cartea Printre tătarii dobrogeni conţine povestiri care nu au epuizat subiectele legate de tătari. Am mai multe planuri de viitor, printre care şi o vizită în Crimeea. Însă nu pot vorbi prea mult despre asta.

 De ce ar trebui să citim cartea dvs. ”Printre tătarii dobrogeni”?

De ce ar trebui să nu o citiţi? E o chestiune de mentalitate şi până la urmă de cultură, curiozitate, autenticitate. Pentru că mai presus de orice, aşa cum frumos se exprima un coleg al meu invitat la recenzia cărţii, domnul Nicu Beşteliu, „întâlnirea cu această fermecatoare si misterioasă cultură, cea a tătarilor dobrogeni, a luat forma unei seductii fatale, seductie ce s-a manifestat plenar în toate nivelurile existentei sale”. Cred că această carte poate deveni interesantă atât pentru cititorul de etnie tătară dar şi de orice altă naţionalitate ar fi el,  pentru că îl familiarizează  cu aceste tradiţii şi obiceiuri povestite  într-o manieră aparte, care nu devine plictisitoare, ba dimpotrivă, captivantă.

Spuneți-mi trei lucruri important pentru dvs ca scriitor. 

Cred că în ceea ce priveşte profilul meu, acesta este mai degrabă unul de jurnalist decât de scriitor. Din acest motiv, nu cred că pot intui care sunt lucrurile importante pentru un scriitor, insă este important ca cele scrise de către un autor, să reuşească să atingă cele mai adânci sensibilităţi ale fiinţei umane, astfel încât la final să atingă o anumită stare de exaltare, de plăcere, de exuberanţă . În opinia mea, în zilele noastre există o profundă criză a identităţii, una morală şi singura ieşire este cultura, valorile umane şi spirituale.

Există vreun loc interesant din Dobrogea care vă relaxează? 

Sunt cu siguranţă multe locuri plăcute în Dobrogea. Există însă un capitol în cartea mea: Tekirgöl. Poate fi  luat ca reper în această privinţă.

Credeți în destin? 

Nu pot spune că eu aş crede în destin. În concepţia mea nu există un destin, un viitor predefinit. Eu cred că destinul meu, viitorul, se schimbă permanent în funcţie de fiecare gând şi fiecare acţiune a mea. Din acest punct de vedere există o infinitate de destine. Eu nu uit niciodată şi cred că fiecare gând al meu este ca şi o realitate, pentru că fiecare gînd poate deveni oricând o forţă. Fiecare gând al meu şi în cele din urmă multitudinea lor, vor determina propriul meu destin. Va influenţa decisiv modul meu de a fi în această viaţă şi direcţia în care mă voi îndrepta: o direcţie pozitivă sau una negativă. Totul depinde de mine. Aceste gânduri vor fi forţa hotărâtoare care va călăuzi evenimentele la care eu voi fi supus în viitor şi care bineînţeles, va fi în folosul sau în detrimentul meu. Ca să concluzionez, cred că noi suntem rezultatul modului nostru de a gândi iar gândurile sunt motorul de pornire ai faptelor noastre.

Fiecare om are un cuvânt al lui propriu care-l binedispune sau care i-ar putea descrie acțiunile. Care este cel mai puternic cuvânt pentru dvs.?

IUBIREA

Care sunt cele mai importante lucruri pe care ați vrea să i le transmiteți sau să i le lăsați moștenire fiului dvs? 

Fiul meu este mai presus de mine, pot spune că îl iubesc mai mult decât pe mine însumi. Mi-ar plăcea să înţeleagă că nu am făcut şi nu voi face niciodată nimic de care să-i fie ruşine. Mi-aş dori să înţeleagă că el va fi rezultatul modului său de gândire, iar încrederea , perseverenţa, gândirea pozitivă vor fi definitorii pentru el. Să se respecte pe sine, dar neapărat şi pe ceilalţi şi să înţeleagă că orice om sau fiinţă este importantă în această viaţă efemeră.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

3 răspunsuri

  1. Ekrem Gafar spune:

    Am citit tot ce a scris d-na Zully. Am lansat , la C.C I.N.Roman din Medgidia „Strugurii s-au copt in lipsa ei „. Cititi ce a scris ,apoi stam de vorba. P.S. Scrie diferit de ce a ce stim majoritatea.

  2. Ekrem Gafar spune:

    Eu, Ekrem Gafar sunt un fericit. La Medgidia, e drept ca la ceve ani diferenta, am lansat doua lucrari cu si despre tatari…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *