„Iubirea față de aproapele” – Pascal Bruckner

Motto:

Nici un ideal nu merită să te sacrifici pentru el, nimic nu se află deasupra vieții.

Pascal Bruckner este un scriitor destul de incomod și controversat, o figură-cheie a intelectualității pariziene, un filosof de actualitate, o actualitate cam expirată. A scris eseurile Mizeria prosperitățiiEuforia perpetuăNoua dezordine amoroasă) și este celebru în România mai ales prin romanele sale: Iubirea față de aproapeleHoții de frumusețe (Premiul Renaudot 1997), Luni de fiereCăpcăunii anonimiPalatul chelfănelii, Copilul divin și Paria.

 Din seria de autor Brukner ”Luni de fiere” să zicem e preferata mea, o carte care rebuie citită după 20 plus. Romanul acesta e mult mai îndrăzneț decît filmul redenumit ”Luna amară” (n-am înțeles niciodată de ce,”luni de fiere” mi se părea mult mai potrivit), regizat de Roman Polanski (cine altcineva?)  și în care joacă în primul său mare rol de timid într-ale sexului, britanicul Hugh Grant.

Meritul cărților lui Pascal Bruckner este că se citesc repede, lectura e curgătoare ca un fluviu, primul semn clar al unui bestseller, și nu te lasă cu senzația că ai citit o carte ușoară, dar nici prea filosofică a la Arthur Miller. Mai mult decît atît, cărțile lui Bruckner au talentul de a ți se insinua pe sub piele și parcă îți dorești și tu să trăiești așa sucite povești de amor din care să ieși mai apoi viu la suprafață, mai trist, mai înțelept sau cel puțin recunoscător că ai scăpat cu bine din așa întîmplări venale. Mai că-ți vine să te însori după aceea și să îmbrățișezi o viață liniștită, să ai un cămin cu șemineu, concedii regulate și brazi de crăciun, tot tacîmul, deci.

Iată de ce: încep cu ultima citită, mi-e mai proaspătă în memorie, și anume: ”Iubirea față de-aproapele”. Pe scurt, un tip de familie bună, educat, cu o slujbă pe la minister, de diplomat sau cam așa ceva, însurat cu o tipă mișto, cu care are trei plozi, se hotărește din senin să devină gigolo. Zis și făcut. Își închiriază o garsonieră în care-și petrece după-amiezile și primește tot felul de băbăciuni, doamne frigide, neveste de carieră sau grăsane planturoase, mă rog, tot felul de gagici cu tot felul de probleme, pe care le ia la întors pe toate fețele și le trimite apoi acasă ceva mai mulțumite de trupul lor, viața lor și corasonul lor. Gagiul n-o face pentru bani, nu ducea lipsă de ei. Se pare că era cam plictisit de căsnicia lui și devenise apatic în relația cu nevastă-sa (îl iertăm că e francez și ăștia nu poa` să stea într-o relație mai mult de 3 ani, cam atît de superficiali sunt – încep cu faze de-alea schimb de parteneri, menage a trois, belle de jour – suferă de ADHD sexual)

Un sucit ”belle de jour”

 Ideea romanului „Iubirea față de aproapele” nu este deloc originală și nicidecum surprinzătoare. ”Frumoasa de zi” (cartea scrisă tot de un autor francez) ar fi trecut poate neobservată, dacă nu i-ar fi trecut prin cap regizorului Luis Buñuel să o transpună și să o adapteze în filmul cunoscut sub titlul de ”Belle de Jour”. Un film care devine mai celebru decît cartea. (Apoi ani mai tîrziu va fi un blog mai cunoscut decît filmul și tot așa). În carte și film însă, este vorba despre o tînără cam plictisită și ea (normal, era franțuzoaică) de rigiditățile și convențiile unei vieți sociale în care trebuie să dea bine, căreia la fel, aparent nu-i lipsește nimic, și care sfîrșește într-un bordel doar din nevoia de aventură și de îndeplinirea fanteziilor ei sexuale (una dintre acestea fiind chiar sexul cu necunoscuți).

În rolul lui Severine a jucat Catherine Deneuve, pe-atunci o tînără blondă, cu o privire ingenuă, foarte potrivită pentru rolul femeii care ”mai nu vrea, mai se lasă”. Așa e, începuturile sunt întotdeauna grele, după aceea te obișnuiești cu orice, chiar și cu sexul în grup. Deci Severine intră în angrenajul unei vieți duble unde își joacă atît rolul de soție model (era căsătorită cu un chirurg, nevoită să mintă că după-amiezile se duce la o slujbă, ceea ce, dacă stai să te gîndești chiar era adevărat), așa cum tînărul diplomat Sebastien din ”Iubirea față de aproapele” își minte soția și prietenii că face niște cursuri de învățare a unor limbi orientale (arabă, mai exact). Grozavă scuză, credibilă mai ales pentru un diplomat.

Pascal Bruckner preia ideea din Belle de Jour și o întoarce pe dos, scriind la persoana întîi despre experiența unui bărbat ca gigolo, în stilul său elaborat și cu acea experiență de eseist și filosof pe care o are în spate, atît cît să te păcălească, dacă ești amator, că e o carte profundă. Aiurea, și el o știe, dar nu-i pasă, are acel minunat „jemenfichist” franțuzesc, pentru că ”iubirea, frumoasa iubire cîntată de poeți, este o mașină de capitalizat reproșurile, o bancă ce contabilizează timpul petrecut împreună în debite și credite.”  Scrie despre sex și șochează pudibonzii, nu e nimic profund aici, desigur, dar Bruckner are minunatul talent de a urmări povestea și meandrele transformării unui suflet de la echilibru la decădere, de la o viață normală la una plină de excese, perversități, deliruri religioase și apoi reîntoarcerea la normalitate, ca să urmeze, cînd te aștepți mai puțin, dezumanizarea individului și umilirea lui de către societate. Pedeapsă ca la balamuc. O carte care n-ar avea succes deloc în Turcia, să zicem.

Cherchez la femme și always coca cola

Declinul lui Sebastien, tînărul gigolo, ține, bineînțeles, de o femeie. Nu soția sa, nici vreuna din clientele sale, ci o tînără cam zăbăucă și cu probleme psihice, care se masturbează în draci cu dildo-ul său, în timp ce propăvăduiește religia și căile ei drepte, o combinație dacă nu perversă, cel puțin hilară. Desene animate la superlativ! Pînă s-o cunoască pe Dora, toate treburile lui Sebastien erau bine organizate, slujba, familia, prietenii și viața lui dublă. Nimeni nu bănuia nimic, deși lucrurile se deteriorau în căsnicia lui.

Sătul de sexul oferit clientelor sale, Sebastien abia mai făcea față îndatoririlor sale domestice, deși soția lui nu era nici vreo grăsană cu vergeturi, nici vreo casnică frustrată, nici vreo frigidă singuratecă, fără șanse de măritiș. Tot ce era altfel era mai bun, asta era singura filosofie. Și sigur că tot pe considerentul acesta apare Dora pe scena superaglomerată a lui Sebastien. Acesta din urmă nu numai că face greșeala să se îndrăgostească de ea, ci, într-o după-amiază nefastă, provocat de o anumită discuție, tânărul gigolo face fatala greșeală de a-i mărturisi cu lux de amănunte a doua lui ocupație. Șocată, orbită de gelozie sau pur și simplu atinsă în virtuțile ei, Dora îl părăsește pe Sebastien și scrie ”une lettre explicative” nevestei acestuia, crezînd că astfel face un bine societății și erijîndu-se într-o martiră răzbunătoare, o eroină, ce să mai, își bagă dildoul în poșetă și vaya con dios…

 Se află totul, bineînțeles. Sebastien e decăzut din toate drepturile sale sociale, alungat de-acasă, i se înaintează divorțul, încep problemele la serviciu, e demoralizat, suferă după Dora, tînjește după echilibrul familiei, îi e dor de copii, își evită prietenii (care-l vor capsa rău de tot pentru asta mai tîrziu – îi suspectez de ciudă). Începe degringolada…

”Întreaga lume era comprimată în acea încăpere, iar lumea îmi spunea: pleacă. Furiile complotaseră ca să-mi asigure căderea, plecam scuipat de mulțime.” Ce se întîmplă mai departe e strict povestea unei tîrfe masculine, cu nostalgii și limbaj de cocotă decrepită. Sebastien intră într-o detașare pe care numai cei scăpați de lanțurile virtuții o au. Nu mai e nevoit să mintă, așa că e liber să se afunde din ce în ce mai mult în nămolul sexului. Dacă se putea întîmpla ceva mai rău decît asta, conform legilor lui Murphy, sigur se întîmplă. Dora se întoarce la cel pe care l-a trădat, în chip de clientă și rămîne în viața lui Sebastien, care-i cere să fie prostituată, dacă tot vrea să împartă aceeași viață cu el. Urmează capitolul care explică titlul cărții, iubirea văzută ca dăruire totală pentru categoriile de cetățeni necunoscuți, hoți și cerșetori din suburbiile Parisului, sau grăsanii de peste 250 kile care abia se mai pot deplasa la propriul lor frigider să-și întrețină greutatea, necum să mai facă sex. Nu-i nimic, Dora și Seb îi rezolvă.

iubirea_fata_de_aproapeleSfîrșitul e brutal și-n orice caz, nu vă lăsați păcăliți de epilogul trist și derutant ca o bășină în aerul unei primăveri. Nimeni nu-și dorește un Sebastien care ispășește o soartă amară, la mîna unor prieteni dezgustați de el și dezgustători în același timp. Dar după atîtea ”iubiri față de aproapele”, Seb nu mai are puterea să-i judece. Personalitatea lui e anihilată sub greutatea întîmplărilor și în urma unei ”labe mortale”, comandate chiar de prietenii lui, pe motiv că după treaba asta gigoloului nostru trebuiau să-i vină mințile la cap.

Să ne oprim aici și să reținem doar că ”iubirea față de aproapele” este mereu pedepsită, nu contează că intențiile au fost bune. De asemenea, dacă tot aveți de gînd să lăsați totul baltă și s-o luați pe căi lăturalnice, atunci începeți cu cei mai apropiați prieteni.

Zully Mustafa

După ce am lucrat în presă mai bine de 20 ani, dar și ca profesoară de franceză și engleză, timp de 7 ani, m-am dedicat din 2007 exclusiv scrisului și călătoriilor. Am publicat cărți pentru copii, am avut rubrici în revistele FHM, Unica, Femeia și Playboy. Primul roman, “Strugurii s-au copt în lipsa ei”, s-a epuizat în două luni și jumătate de la lansare. Au urmat romanele “Nopți orientale” și ”Al treilea călător”. Plus altele pentru copii. În prezent, călătoresc des, traduc pentru Pro Tv filme turcești și-mi pregătesc următoarele romane. Din cînd în cînd, mai scriu și pe aici. Dacă ai de gînd să comentezi, fă-o civilizat și doar dacă ai ceva de spus. Dacă nu, așteaptă-te la un răspuns pe măsură și ia viteză.

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Stefan Ciontos spune:

    interesant,,,,,,multe evenimente intr-o singura carte,,,ametitor

Comentează :