Într-o nu știu care toamnă, într-un nu știu care dor

Mi-e dor de ducă. Un dor nebun de a cutreiera cărările, trotuarele şi bucăţile de asfalt în căutarea a nu ştiu ce. Acel ”nu ştiu ce” care te umple de binele pe care ţi-l oferă liniştea. Acel ”nu ştiu ce” pe care-l storci din verdele plin de viaţă al frunzei. Acel ”nu ştiu ce” care mişca puful din nori aproape de obrazul meu ars de atâtea doruri şi înșănțat de sarea din lacrimi. Mi-e dor să mă simt furată de tresărirea vreunui obraz de îndrăgostit la amurg prin parcuri, în cine ştie ce umbrar sau cotlon ferit de priviri indiscrete. Mi-e dor să aud cristalul ascuţit şi vivace al glasurilor de copii ce-mi aminteşte de copilărie şi de florile pe care le miroseam cu nesaţ, primăverile. Oare câte crengi mai plâng după braţele mele întinse cu poftă spre a mirosi florile, aşezate ca ciorchinii de fericire pe ramurile abrupte ale copacilor?

Oare câte poteci plâng de dorul tălpilor mele care cautau iarba mângâiată de soare? Şi oare câte păsări mai vin în căutarea urechilor mici şi rotunde de copil care prindeau cântece şi triluri spre a le imita la orele somnului sau în vis mai apoi?

Mi-e dor de vântul ce-mi adia în pletele proaspăt crescute pentru care trudisem şi tânjisem îndelung sau chiar de căldura asfaltului încins după o zi toridă pe care o simţeam până în rărunchi prin tălpile desculţe. Mi-e dor de mirosul de noxe lăsat de maşinile care mă făceau să mă visez undeva în viitor zeiţa şoselelor… cu ironie aveam să aflu mai târziu că era dorinţa de evadare în necunoscut, nici vorbă de abilităţile mele de şofer înnăscut. Pentru mine chemarea pământului a fost mai puternică  decât cea a aripilor, aşa că n-am putut goni la volanul vreunei năluci, cum îmi doream în copilărie. Cu toate astea mă urmăreşte şi acum când închid ochii.

Şi cum să nu-mi fie dor de liniştea ce-mi umplea serile de vară, de întrebările şi neliniştile care mă scrutau ori de câte ori primeam priviri pătimaşe sau mesaje de amor de la vreun zburător al tinereţii mele. Cum să nu-mi fie dor de simplitatea şi naturaleţea cu care treceam pe lângă cunoscuţi şi necunoscuţi, fără întrebări, frustrări sau curiozităţi, ci doar cu bunul simţ pe care-l poţi avea pentru oricare trecător cu o nemărginită, nedisimulată nonşalantă.

Da, mi-e un dor nebun de sărutul cald al iubitului pe care-l aşteptam cu inima luând-o la sănătoasă şi de şoaptele rostite sau nerostite  licărind citibile  în privirea lui adâncă, în miez de noapte. Mi-e dor de îmbrăţişările ce ascundeau rugăminţi şi pasiuni nespuse, poate şi de privirea lui încântată de întruchiparea siluetei zvelte de fată, între două anotimpuri ale vieţii…

Mi-e atât de dor că n-aş şti să spun câte doruri am îngemănat între două zile, două priviri, două clipe…Mi-e dor de tot ce-a fost şi va să vină, mi-e dor de el, de mine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de viaţă.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Toate iubirile mele au părut la început imposibile. Între mine şi ei au stat lumi întregi, şi oameni… şi chiar alte iubiri. Nici eu nu am crezut în ele, dar nici nu m-am putut dezlipi de ele. Nu mi-am putut smulge inima din piept şi, de fiecare dată, a trebuit să mă resemnez, să mă obişnuiesc cu bătăile ei tainice şi să cobor conştientă într-un abis de dor şi lacrimi. În toate poveştile, eu am fost Prâslea cel Voinic, care s-a luptat cu balaurii propriei firi, cu capcanele societăţii rigide, cu Necunoscutul din celălalt. Şi ce-am mai iubit Necunoscutul! Şi cât am crezut în el! Întotdeauna m-a marcat precum fierul înroşit, mi-a devenit condamnare, apoi gând, şi ţel, şi Mare Iubire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *