InCorporated Robot

Ei. Roboții

Corporatiștii sunt oamenii realității în care trăim, iar ca număr, din ce în ce mai mulți. Dacă nu ești încă unul dintre ei, ai toate șansele să faci parte în curând din lumea „roboțeilor”, așa cum sunt numiți de către cei ce n-au fost supuși mașinăriei de „brainwashing”. Totuși, chiar dacă nu-ți faci un scop din a deveni corporatist, există un val din ce în ce mai puternic și atrăgător care te momește spre clădirile alea cu ferestre multe și gri. Asta și pentru că principalele consumatoare de resurse sunt corporațiile, iar masca de preocupare și îngrijorare pe care o afisează față de mediu și viitor este una extrem de convingătoare. În fapt, sub această mască se ascunde o politică de marketing bine pusă la punct pentru a crește credibilitatea și atracția consumatorului față de un brand sau altul prin stimularea motivației de responsabilitate socială.

Această teorie nu este altceva decât o problemă de strategie, de politici pe termen mediu și lung. Se bazează pe ideea de protejare a interesului public și pe  principiul carității, prin care cei puternici și înstăriți trebuie să îi sprijine pe cei neajutorați. Un fel de filantropie corporatistă (“corporate do-goodism”), apărută ca urmare a interdependenței în mediul în care activează, sau pe înțelesul altora: dau ca să pot lua. Astfel, corporațiile își asumă obligații morale suplimentare, iar motivele nu sunt decât bunul mers al afacerilor.

Cum ajungi corporatist?

Pe bune? Chiar vrei să știi?

Metodele prin care companiile își aleg angajații sunt diverse, dar cel mai important este ca viitorii corporatiști să fie ușor de modelat și manevrat în concordanță cu spiritul și principiile corporației. Nu se va ține cont de individualitate sau inițiativă personală, ci se va cultiva ideea de team spirit (un fel de fucked up spirit), dacă nu ești “in”, ești “out”, și tot asemenea porcării, iar individul se transformă într-un purtător al unor ecusoane, pe care doar numele mai poate aminti eventual de țara în care se află și că e și el un om. Sub nume apare de obicei, impunător, neapărat în engleză, după inspirație europeană și americană : brand manager, senior manager, junior manager, manager assistant, business manager etc. Primul pas de apartenență la categoria corporatiști ar fi ocuparea unei astfel de poziții într-o multinațională, acea big family, care este homelike, pentru că zilele petrecute acolo nu se compară cu cele câteva ore petrecute acasă.

Roboțeii își trăiesc viața în biroul unei mari companii, îi vezi rar, dar asta nu e nici o pagubă, și sunt mereu grăbiți, poartă ținută office (smart office) și afișează o prezență serioasă, atitudinea relaxată nu dă bine la imagine. Dacă nu au mașină proprie, au mașină de serviciu sau își iau una în leasing, că le permite salariul, despre care spun întotdeauna că e confidențial, ori e prea mic, ori e prea mare. Îi mai întâlnim totuși și prin metrou, foarte rar în autobuz, doar dacă e mașina în service, o stație – două, iar în aceste cazuri trebuie neapărat să se detașeze de “ceilalți” prin ținuta și mina rigidă. Mulți dintre ei poartă ochelari, fie din cauza orelor în șir petrecute în fața calculatorului, fie pentru un plus de sobrietate, sunt – nu sunt chiori, ochelarii sunt un must. Nu se lipsesc de laptop, îl cară după ei peste tot (ce noroc cu internetul wireless), iar handsfree-ul e indispensabil. Cu atâtea fire ale gadgeturilor pe care le poartă roboțeii noștri riscă să devină nefuncționali dacă îi deconectezi de la aparate. La orice întrebare răspund scurt și, ca să te facă să înțelegi că nu trebuie să-i reții din drum,  vor menționa: “sunt în criză de timp”. Deseori întrerup o discuție  pentru a răspunde la telefon – la unul din ele – abia găsindu-l prin buzunare, pentru o convorbire de afaceri, proiecte, programări, etc. În încheiere, ”O zi bună”, ”Ținem legătura”.

În programul lor încărcat, au totuși o oră de prânz, masa fiind doar un pretext, în acest interval preocuparea rămâne tot munca și discuțiile legate de aceasta. Ora mesei îi regăsește în cantinele marilor clădiri în care lucrează sau în alte localuri, dar nu oricare, pentru că trebuie să corespundă cerințelor lor, mari de altfel. Servirea trebuie să fie ireproșabilă, altfel aruncă după chelneri cu mărunțiș. Nu sunt prea greu de identificat, în caz că mesele sunt ocupate și de “alții”, ce nu fac parte din categoria lor extraterestră. Comandă mâncăruri ușoare, salate, fructe, grătar, nu se lasă absorbiți de ce au în farfurie, mănâncă încet și cu ochii fixați asupra laptop-ului, mai ajustează sau completează ceva la un proiect, să nu piardă din timpul prețios cu ceva atât de banal și omenesc cum e o masă de prânz. Se întorc în mare grabă în coliviile lor cu design “futurist”, nu prea sunt obișnuiți cu lumina caldă a soarelui.

Viața în cubicule

Începe întotdeauna promițător și cu multe avantaje: salariu cu multe zerouri, telefon de seviciu, mașina la scară, cu care să-ți desfășori activitatea, petreceri de Crăciun și Paște, teambuilding-uri, training, recunoaștere profesională, petreceri, hăhăieli. Ești angajat al unei companii cu nume de rezonanță, care te poziționează bine în ochii celorlalți (cu cărți de vizită cu tot), iar dacă postul tău începe cu ceva și se termină cu „manager”, respectul turmei e garantat. Ce mai contează că uiți de principii și de ideile proprii, că nu-ți mai lași amprenta personală în ceea ce faci și că regulamentul de ordine interioară devine un ghid bine înfipt în creier, iar politica firmei, mai sfântă decât biblia?

Gândește-te numai la câte excursii vei participa, pe la munte sau în alte țări, cum ar fi țara-mamă a companiei, să vezi și tu unde s-au născut mărețele inițiative. Totul e de inspirație străină și asta înseamnă valoare atunci când ești român. Cui îi pasă că e weekend tot printre colegi, că doar așa se poate vedea omul din corporatist, adevărata față se zice. Și mai ales, astfel se consolidează echipa, marea familie adoptivă în  care ai intrat, nu poți să nu ții cont de asta chiar dacă la cei de acasă nevastă/soț, copii/părinți mergi doar în vizită. Programul flexibil, în sensul că se lungește în funcție de task-urile pe care le ai de îndeplinit în ziua respectivă,  este cel mai aplicabil pentru roboței. Nu pleci la ora fixă, 17.00, 18.00, măcar o jumate de oră să mai treacă, altfel riști să lași impresia că nu-ți place munca și că „spargi ușa”, chiar când ai putea să te strecori. Cum să te mai aprecieze șeful, dacă respecți programul fix și nu arăți că ești workaholic? Dimineața să nu-ți permiți să fii morocănos și lipsit de energie, chiar dacă ai o mie de probleme și chiar dacă ieri ai plecat când luna înlocuia soarele pe cer. Pe agenda de lucru sunt deadline-uri, targete, brainstorming, briefing, scheduling, review-uri, projects ș.a.m.d.

Prietenii corporatiștilor se rezumă la niște numere de telefon rămase în agendă, iar întâlnirile cu ei – ocazionale, pe stradă, din întâmplare. Familiile lor au un membru în absență, nu vrea să fie deranjat pentru că e overworked. Viața în corporație e ca un drog, te transformă în addicted și te face să vrei să fii tot mai high, adică la cel mai înalt nivel, nu vă gândiți la altceva. E în trend să fii superior, ceilalți nu contează, sunt doar necesari. Asta se numește evoluție în lumea modernă, să înaintezi cu orice preț și să acoperi esența cu aparența? Oare evoluăm dacă uităm de noi și de cei de lângă noi, iar timpul nu ne mai aparține? Sau suntem doar niște cărți de vizită ambulante?

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. 4 august 2012

    InCorporated Robot…

    „Corporatiștii sunt oamenii realității în care trăim, iar ca număr, din ce în ce mai mulți. Dacă nu ești încă unul dintre ei, ai toate șansele să faci parte în curând din lumea „roboțeilor”, așa cum sunt numiți de către cei ce n-au fost supuși mașinăr…

  2. 4 septembrie 2012

    […] InCorporated Robot […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *